In seara zilei de 16 februarie, intr-o dezbatere consacrata de postul national de televiziune statutului parlamentarilor, un tanar sef al unei organizatii nonguvernamentale, a incercat sa raspunda la intrebarea “ce fac, de fapt, parlamentarii?”.
Aceasta curiozitate cu privire la activitatea generica a alesilor natiunii fusese starnita de prevederile din statut referitoare la pensiile atribuite celor care detin sau au detinut mandate de deputat ori de senator. Impotriva vointei presedintelui, a guvernului si a propriilor partide, insensibili la protestele presei si ale profesionistilor societatii civile, unanimi in a considera aceste pensii un privilegiu nedrept si nu un drept social, parlamentarii tocmai decisesera prin vot, pentru a doua oara, ca membrilor Parlamentului li se cuvine o pensie proportionala cu numarul mandatelor detinute.
In raspunsul sau, tanarul activist neguvernamental, de profesie jurist, a incercat sa sintetizeze oarecum opinia comuna: pentru a stabili daca parlamentarii, asemeni minerilor, profesorilor, ziaristilor sau bancherilor, sunt indreptatiti sa primeasca pensie la sfarsitul activitatii lor trebuie sa masuram, pentru fiecare caz in parte, cat de utila social este munca deputatilor si a senatorilor. Cate legi au initiat, cate interpelari au facut, de cate ori au fost prezenti la vot, cat timp au petrecut in comisii, iata doar cateva criterii care le-ar permite alesilor sa adune in mod legitim puncte de pensie. In schimb, parlamentarii care nu iau cuvantul, care dorm, care absenteaza nu ar fi moralmente indreptatiti la pensie. In sinteza, pensia parlamentarilor, daca li se cuvine una, trebuie sa fie calculata in functie de prestatia legislativa a fiecarui membru al Parlamentului.
Ceea ce juristii romani, tineri si batrani deopotriva, nu stiu insa, pentru ca nu scrie in manualele lor de drept (post) comunist si nici nu au curiozitatea sa afle din cartile mai noi sau mai vechi de drept “burghez”, este ca democratia reprezentativa moderna nu poate fi inteleasa in absenta credintei in posibilitatea reprezentarii vointei, in functie de care institutiile democratice se organizeaza ca in jurul unui ax.
Parlamentul, intr-o democratie, nu este doar un simplu organ legislativ, care se alatura, potrivit principiului diviziunii muncii, puterii executive si autoritatii judecatoresti. Parlamentul face politic posibila natiunea si ii exprima integral suveranitatea.
Si o face tocmai prin reprezentarea vointei cetatenilor. Altfel spus, cand Parlamentul se afla in sesiune, cetatenii nu au o alta vointa colectiva decat cea exprimata de corpul reprezentativ. Parlamentarii isi reprezinta in indiviziune natiunea chiar si atunci cand atipesc in timpul sedintei. Intr-o democratie reprezentativa, puterea presedintelui, ca si autoritatea procurorilor, decurge din capacitatea Parlamentului de a reprezenta natiunea. Cand un numar de cetateni – fie acestia presedintele, primul-ministru, sefii partidelor guvernamentale, editorialisti, intelectuali publici, activisti civici – exprima concertat sau separat o vointa contrara celei turnate in legi de catre Parlament, ei refuza de fapt reprezentarea si, pe cale de consecinta, contesta legitimitatea democratiei reprezentative. Pentru ei, parlamentarii au cel mult dreptul la opinie, la o opinie la fel de buna, daca nu chiar adesea mai putin buna decat cea a guvernului, a presedintelui, a jurnalistilor sau a procurorilor.
In Romania, cea mai aproape de vointa cetatenilor este considerata a fi opinia presedintelui, ales prin vot direct. Ceea ce nu inseamna ca alti politicieni nu se pretind capabili sa citeasca, tragand cu ochiul peste umarul societatii, ce scrie in “agenda cetateanului”.
Ziaristii se considera si ei purtatori de cuvant ai opiniei publice. In acest context, cea mai slaba opinie pare sa apartina Parlamentului, caruia i se cere de regula sa incuviinteze fara comentarii si adaugiri parerea guvernului, asa cum aceasta este consemnata in proiecte de legi si in ordonante. Primul- ministru si, mai ales, ministrul justitiei s-au aratat deseori indignati de faptul ca parlamentarii au indraznit sa nu le confirme hotararile, intotdeauna mai reformiste si mai europene decat votul de care pot fi in stare deputatii si senatorii.
Dupa alegerile din 2004, s-a impus atentiei o categorie profesionala care are mai mult decat opinii. Procurorii nu au pareri influentate de sensibilitatile si de relatiile lor politice. Spre deosebire de toti ceilalti romani, ei “cauta adevarul” intr-o deplina independenta. In vreme ce parlamentarii dorm sau voteaza impotriva vointei presedintelui si a guvernului, procurorii dispun trimiterea in arest a tuturor celor care se opun adevarului. Tot pe 16 februarie, ei au motivat cererea de arestare a lui Dinu Patriciu pe urmatorul temei: acesta “a incercat zadarnicirea aflarii adevarului… prin conturarea unui curent de opinie”. Pentru procurorii zilelor noastre, orice opinie este contrara adevarului. Iar adevarul lor este intr-atat de independent incat nu poate fi redat intr-un limbaj juridic accesibil unor juristi mai putin independenti si mai putin preocupati de adevar decat cei romani. In cazurile Bivolaru si Peter, o curte suedeza si un tribunal american nu au inteles nimic din documentatia trimisa de parchetele din Romania si au fost nevoite sa judece potrivit propriei lor capacitati de a interpreta faptele asa cum acestea pot rezulta din probe colectate cu o rigoare procedurala de tipul celei dispretuite de procurorii romani. Pasionati de adevar, acestia nu au timp sa se rataceasca in hatisurile procedurii. Parlamentul pare sa fi ramas ultima institutie interesata sa discute si sa urmeze proceduri.
Cu acest titlu, parlamentarii raman singura garantie, oricat de neatragatoare ar fi la prima vedere, a libertatii cetatenilor. “Popoarele libere, mai ales, au fost intotdeauna mari amatoare de proceduri – scria in 1852 Alexis de Tocque-
ville -; ele au recurs cu folos la forme in apararea libertatii lor si au avut mai mult succes atunci cand au opus puterii micile formalitati oferite de procedura decat drepturile generale garantate de constitutie.” Din nou saptamana trecuta, Camera Deputatilor a respins din ratiuni procedurale cererea de perchezitie formulata impotriva presedintelui sau de un ministru al justitiei care se comporta ca si cum nu ar fi citit niciodata Constitutia.
* Daniel Barbu este profesor de stiinta politica la Universitatea din Bucuresti
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.