Grecia ar trebui să fie deja un subiect marginal la summit-ul UE de astăzi. Ceea ce se întâmplă în Europa este mult mai grav. În privința Greciei mai rămâne de stabilit doar cine plătește oalele sparte. Dar cine le plătește pe următoarele, dacă cumva criza se extinde?
Președintele Traian Băsescu a susținut la plecarea la Bruxelles că România plătește deja prețul recapitalizării băncilor și a amânării unei decizii privind Grecia prin costul ridicat al dobânzilor la credite și că le va spune liderilor UE că situația este intolerabilă. Ei și? Ce se va întâmpla dacă le spune? Nimic. Astfel de lucruri au mai fost spuse de nenumărate ori. Polonia deține președinția UE, dar a fost lăsată pe margine pe considerentul că nu este din zona euro. Dar odată cu Polonia a fost lăsată deoparte și Comisia Europeană. Discuțiile se poartă bilateral și pare din ce în ce mai limpede că problema a ajuns să fie o afacere franco-germană. De luni de zile statele UE asistă de pe margine la neînțelegerile dintre liderii principalelor două economii europene – Franța și Germania – pe marginea destinației fondului european de salvare sau a recapitalizării băncilor. Nici Italia și nici Spania nu au un cuvânt de spus și nici Marea Britanie, care nu este în zona euro, e adevărat, dar mai zdrăngănea și ea până acum în corul european, s-a retras cu totul din dezbatere.
Așa stând lucrurile, ideea federalizării UE, mai degrabă se îndepărtează decât se apropie, deși prin propunerea făcută astăzi, deocamdată neoficial, anume crearea unei Trezorerii a zonei euro, pare că Statele Unite ale Europei ar prinde contur. Nu este deloc așa atâta vreme cât, iată, summit-ul de astăzi va mai fi urmat de unul, miercuri, pentru ca Angela Merkel să obțină sprijinul Parlamentului pentru măsurile convenite.
Ce greutate au, în aceste condiții, observațiile președintelui Traian Băsescu, anume că amânarea unei decizii în cazul Greciei nu lovește nu doar această țară, ci și membrii UE cei mai săraci? Niciuna, în condițiile în care ea nu este sprijinită și de alte țări, niciuna dacă nu există o opinie comună și solidă care să amintească Germaniei că politicile Uniunii se fac și la Bruxelles și nu numai la Berlin și Franței că salvarea UE este un deziderat mai presus decât câștigarea unui al doilea mandat prezidențial de câtre președintele francez în exercițiu. Și că, dincolo de dorința Franței, legitimă, de altfel, și de dorit în plan practic, de a-și menține ratingul AAA, există și alte interese legitime ale celorlalți membri ai UE, cum ar fi cel enunțat de președintele României, anume de a nu pune statele nemembre ale zonei euro în situația de a plăti datorii ale țărilor din zona euro.
Dar mai există o observație de făcut. Vocea României ar fi fost mult mai puternică dacă România era o țară mai puternică. Nu poți pretinde cu un PIB de 1% din economia UE să ai un cuvânt greu de spus în afacerile economice ale Uniunii. În loc să te hazardezi în a face pronosticuri despre apariția Statelor Unite ale Europei, cum a făcut președintele Băsescu mai demult, de a cere federalizarea Uniunii, ar fi mai corect să te concentrezi asupra a ceea ce se întâmplă acasă. Nu toată situația complicată a României poate fi pusă pe seama a ceea ce se întâmplă în Occident. Dacă aceasta va fi calea de atac în campania electorală – “noi am făcut ceea ce trebuia dar, iată, problemele Occidentului nu ne lasă să ne dezvoltăm” – atunci chiar putem spune că nu mai avem nimic de așteptat de la cei de acasă și că, poate, federalizarea Europei în care alții să-ți dicteze ce trebuie să faci e mai bună decât nimic.