Un lacăt, un degetar, rădăcina unui dinte în formă de pantalon, ace de siguranță, litera “Z” din metal, un minivolan al unei mașini de jucărie, cuie, medalioane, un crucifix încrustat cu perle și bani, mulți bani. Iată doar câteva dintre obiectele uneia dintre cele mai stranii colecții din lume. O colecție de 2.000 de obiecte, benigne sau potențial fatale, care, repusă la punct, ștearsă de praf și proaspăt etichetată s-a deschis pe 18 februarie la faimosul Mütter Museum, din cadrul Colegiului Medicilor din Philadelphia.
De ce stranie, câtă vreme obiectele sunt cât se poate banale? Pentru că ele au fost scoase, toate, din laringele, esofagul, plămânii sau stomacul unor copii. De către un pionier al medicinii toracelui, dr. Chevalier Jackson, care le-a adunat de-a lungul întregii vieți și le-a pus, cu zgârcenie, cu oleacă de fetișism și multă paranoia, pe rafturile unui trăznit cabinet de curiozități.
“Swallow” (Înghite!”), titlul ultimei cărți (The New Press, USA, 336 pag.) a lui Mary Cappello, nu are nicio intenție metaforică (deși este un volum nonfiction plin de lirism și de revelații cvasipoetice). Este o trimitere directă la pasiunea doctorului Jackson (născut în 1865, decedat în 1958), la viața lui privată banală, dar plină de aventuri și de revelații în ordine profesională.
As al explorării părții superioare a corpului uman, dr. Chevalier Jackson (la cabinetul căruia rata de supraviețuire după intervenții avea un procent de 95%, halucinant de mare în raport cu cel înregistrat la confrații săi chirurgi) a dezvoltat noi tehnici endoscopice, care i-au îngăduit să ajungă în punctele cele mai obscure ale organismului. Își inventase singur aproape toate instrumentele, în care inserase o minibaghetă terminată cu o lampă miniaturală.
Doctorul era înaintea vremii lui nu numai în materie de tehnologie, ci și la nivelul protecției infantile. “În opinia lui, spune Mary Cappello în cartea invocată, părinții care ofereau arahide nedecojite copiilor fără premolari ar fi trebuit trași pe roată.” A militat cu energie în cruciada pentru adoptarea “Federal Caustic Poison Act” (din 1927), prin care statul impunea etichetarea specială a substanțelor toxice precum soda caustică, pe care copiii o ingurgitau adesea, pentru că semăna cu zahărul și se găsea prin mai toate casele.
Lumea venea la el în situații extreme, după ce copiii înghițeau diverse obiecte. Doctorul extirpa aceste obiecte fără anestezie (copiii erau imobilizați de către asistenții săi), introducând un tub rigid în gura pacientului. Brutalitatea eficientă a procedeului era compensată de o remarcabilă delicatețe a gesturilor și a comportamentului. Dacă avea ceva dur, dacă exista un domeniu în care Chevalier era intratabil, acesta era colecția de obiecte scoase din tinerii săi pacienți. La un moment dat a recuperat, din gâtul unui copil, o monedă de 25 de cenți. A refuzat s-o restituie familiei, chiar și când tatăl copilului l-a amenințat cu moartea. Argumentul: “toate corpurile străine prelevate din căile respiratorii sau digestive sunt adunate într-o colecție științifică, unde rămân la dispoziția medicilor…”
Efortul taxonomic al scriitoarei (asemănător în stranietatea lui cu cel al doctorului Jackson), inventarul ei de povești aflate îndărătul obiectelor înghițite, reconstituie o întreagă istorie a ingurgitării, a violenței și a pauperității, într-un discurs ce zigzaghează între fiziologie și psihologia anapoda care îi împinge pe unii dintre noi să înghită obiecte nenutritive. Cartea ei, atât de șocantă, de tandră și de bine scrisă, are toate șansele, în ciuda subiectului, să ajungă un bestseller. Mary Cappello a mai fost, de altfel, în topul celor mai vândute cărți în “L.A. Times”, cu “Awkard” (2007), o colecție de meditații asupra lucrurilor care ne produc disconfort.