In ziua de 21 martie 2006, la ora 16, postul de televiziune Realitatea anunta pe banda de stiri ce se derula in paralel cu imaginile unei lupte politice frenetice ca “astazi sarbatorim ziua copiilor strazii”.
In continuare se afla inscrisa o informatie tragica furnizata de Amnesty International – in lume exista 100 de milioane de copii ai strazii. Nu putem spune ca inainte de 1989 nu existau acesti defavorizati ai soartei, existau, insa erau stransi in adevarate lagare sau case ale ororii. Tot raul posibil exista dar nu era vizibil. Dictatura era pudica. Se pare ca democratia romaneasca este doar nerusinata. Ea nu produce crize, ea le ignora. Procesul n-a fost usor. Aparitia acestor copii in 1989, de la casa de copii la gurile de metrou, de la subsolurile blocurilor la tunelurile tehnice ne-a uluit. Pe unii chiar i-a facut sensibili la suferinta, mai ales pe straini. Destul de greu am inteles ca exhibarea acestor suferinte nu era un proces natural, ci unul dirijat cu o anumita picepere, am inteles ca prezenta obsesiva a acestor copii nefericiti in cele mai vizibile locuri nu insemna decat o ridicare la scara a prezentei cersetorilor la usa bisericilor, prezenta cu care ne obisnuisem atat de mult incat a intrat intr-un fel de decor natural.
Nu stiu daca memoria colectiva mai retine zecile si zecile de filme documentare si reportaje care au ocupat ecranele televizoarelor din Romania avand aceeasi tema – tragedia copiilor handicapati, a copiilor orfani, a copiilor strazii. Scene de cosmar. Cum tot un cosmar mi se par astazi transmisiunile de la spectacolele de binefacere sau teledonurile pe diferite motive de suferinta. Atunci, prin ”90 s-au strans sute si sute de mii de dolari, milioane de dolari in favoarea nefericitilor copii. Ca si cum banii le-ar fi putut aduce fericirea. Nu le-o puteau aduce, dar puteau sa mai scada din suferinta, sa o mai inmoaie. Copiii de cinci ani din 1990 au acum 20. Sunt aceiasi, in aceleasi locuri. De asta data nu mai starnesc mila, compasiune ori un gest de ajutor ci, de-a dreptul frica. Sunt mari, cu nevoi mari. Sub ochii tuturor chiar si ai mei si ai dumneavoastra, de cincisprezece ani creste un pericol social pe care societatea insasi l-a creat si l-a intretinut. Sub ochii nostri se consuma droguri, se vand droguri, se dezvolta prostitutia indiferent de sex si gusturi, se pun la cale viitoarele crime si actualele talharii. Nu e vina lor. Ei nu au cunoscut alte cai si alte solutii in viata decat cele care s-au nimerit. Ei n-au trait in societate, ci au fost ignorati de societate, deci nu avem cum sa le pretindem sa respecte regulile sociale. Singura problema pe care si-au pus-o oamenii sociali a fost aceea de a se obisnui cu ei, de a-i considera cat mai repede cu putinta o parte din peisaj. Problema a fost rezolvata, ei sunt un dat la fel ca ziua si noaptea, ca gropile din sosea, ori ca Dunarea sau Obcina Bucovinei. Altfel nici nu s-ar putea intelege de ce au parte de o zi care trebuie sarbatorita. Dupa cum se stie din vechime, obisnuinta este o a doua natura. Dar societatea romaneasca s-a obisnuit cu atat de multe rele, incat si-a facut din acestea diferenta specifica intre alte natiuni europene. Stim ca exista o serioasa preocupare pentru definirea brandului de tara al Romaniei. S-au cheltuit si se vor mai cheltui sume frumusele pe studii savante si de acoperire internationala pentru a se ajunge la o concluzie convingatoare. “Cum poate fi definita aceasta tara, Romania” este o intrebare sacaitoare. Unul dintre raspunsuri ar putea fi acesta: este tara in care oamenii nu incearca sa scoata copiii din strada si sa-i aseze in casele lor, ci sarbatoresc o data pe an ziua dedicata acestor defavoprizati. Copiii strazii au devenit o parte integranta din societatea romaneasca. O victorie a persoanelor asupra societatii.