“Băncile din Europa de Est ar trebui renaționalizate dacă va continua blocarea creditării, care frânează creșterea economică.”
După 20 de ani de privatizări vine azi un mesaj. Un mesaj teribil, care pune sub semnul întrebării nu ceea ce se întâmplă azi în criză sau în 2008, ci tot ceea ce a fost în ultimii 20 de ani. Și de unde? De la Pravda cumva sau măcar Le Monde? Nu, de la WALL STREET JOURNAL.Analiza publicată ieri în cel mai mare cotidian american de business afirmă, într-un mod cum nu a mai făcut-o niciodată un ziar din Occident până acum, că atâta timp cât băncile din Europa de Vest, care dețin în proporție de 80-90% băncile românești, ungare sau bulgărești, sunt prinse în criza datoriilor suverane, nu vor relua creditarea în sucursalele lor din Est.
Ca urmare, statele din Est trebuie să facă ceva. Ce? Să impulsioneze instituțiile locale de credit, câte au mai rămas, să-și facă unele noi chiar, dacă nu mai au, sau, atenție, să răscumpere băncile vândute.
De fapt, ce spune acest articol? Că, strategic, atât timp cât statele din Est mai sunt state, trebuie să facă ceva pentru popoarele lor.
Aici vine problema principală: își poate folosi România instituțiile publice pentru a readuce creșterea economică prin mijloace proprii sau va sta de acum veșnic la mâna finanțării și investițiilor internaționale?
Adică este România în UE ca județul Giurgiu în România – fără bancă, trezorerie, cu spitale în stare dezastruoasă – sau are capacitate, are politici, are independența și are instrumentele de creștere și dezvoltare proprii?
Ne putem asuma și putem accepta acest mesaj? Ne dăm seama că ceea ce se spunea acum cinci ani, imediat după aderarea la UE, că România se va scufunda în Europa și că granițele vor dispărea, a devenit o iluzie?
Că exemplul derivei Greciei, o țară amanetată practic cu totul la creditori, arată că trebuie ținut cu dinții de resursele naționale, oricare ar fi acestea – umane, financiare, naturale, geo-strategice?
Din păcate, mesajul transmis de sus, de la vârful celor 1,2 milioane de funcționari din guvern și ai instituțiilor financiare publice, este că ne-am predat cu totul și că numai din străinătate poate veni nu numai relansarea, ci, mai grav, și organizarea resurselor.
Criza din 2008-2011 nu seamănă cu cea din 1997-1999 din două motive. Prima mare diferență este că între timp statul român a rămas cu sub 10% din economie sub administrare directă. Cele 35 de mari companii care mai sunt în proprietatea sa au o cifră de afaceri de 10 miliarde de euro, adică 5% din cifra de afaceri de circa 200 miliarde de euro a companiilor din România.
Sigur că este un spațiu de productivitate și eficiență care trebuie câștigat – dacă minusul agregat de 500 milioane de euro pe care îl produc cele 35 de mari firme de stat s-ar transforma în profit de 2 miliarde de euro pe an, atunci deficitul bugetar s-ar înjumătăți.
Dar ineficiența actuală a statului este în altă parte. Și este greu de acceptat acest fapt, dar trebuie spus: în comenzile făcute firmelor private de către stat în toate formele sale – guvern, autorități locale, instituții auto-finanțate, companii de stat. 10% dacă ar fi mai mici plățile aici, nu cu 50%, economia totală ar fi de 2 miliarde de euro.
A doua mare diferență este povara creditelor care apasă populația, de 25 miliarde de euro, inexistentă în 1999. Cei 180.000 de români care au luat credite pentru casă și 3,5 milioane care au luat credite de consum plătesc băncilor rate și dobânzi de circa 5 miliarde de euro pe an. Aceasta înseamnă un sfert din veniturile salariale nete ale celor 4,2 milioane de angajați din România, de circa 20 miliarde de euro.
Aici intervine analiza din Wall Street Journal care, tradusă pentru cineva care a luat un credit înseamnă: de ce să nu-și poată refinanța creditul de locuință la CEC la o dobândă în lei pe 30 de ani de 5% și trebuie să plătească 9-10% dobândă la euro?
“Nu contează dacă pisica este albă sau neagră – dacă prinde șoareci, pisica este bună”, ar fi spus liderul chinez Deng Xiaoping la începutul anilor ’80. Naționalizările din Vest și astfel de analize arată că a venit rândul Occidentului să spună asta.
Cel mai grav pentru România este nu numai că nu mai are “campionii naționali” de care vorbește analiza din WSJ, dar oamenii nu mai au pur și simplu încredere că pot lua un credit bun de la CEC sau că CEC este mai sigură decât băncile străine să-și pună banii. Din cauza liderilor actuali, încrederea în România și tot ceea ce înseamnă românesc este (aproape) pierdută.
Când CEC-ul a ajuns pe mâna lui Vântu, iar acum în conducerea sa sunt numiți fără nicio jenă fii ai oamenilor din PD-L, iar Bancorex a fost devalizată, ce încredere în stat să mai fie?
Este distrusă încrederea. Asta nu știe autorul articolului din Wall Street Journal.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.