Ca în tinerețe, marile reviste încep să-i refuze povestirile. Împotmolit în sutele de pagini – ce i se par complet inutile, haotice, lipsite de viață – ale cărții în care vedea un opus magnum – A Fable -, atinge paroxismul alcoolizării, bând necontenit câte o săptămână – așa cum s-a întâmplat la sfârșitul lui 1947. Cu toate acestea, imediat după Anul Nou pune deoparte manuscrisul care-i dădea insomnii și se gândește să scrie – ca un fel de auto-diversiune – o carte la care se gândise de multă vreme. Era un fel de continuare la Go Down, Moses, de unde împrumutase, de altfel, o serie de personaje. Tema fusese enunțată acolo, dar acum își propunea o abordare mult mai radicală: rasa și rasismul.
Împrejurările scrierii cărții sunt bine documentate în corespondența de la începutul anului 1948. Într-o misivă către Harold Ober, agentul lui literar, Faulkner notează:“Pe 15 ianuarie am pus deoparte manuscrisul cel mare și am acum șaizeci de pagini dintr-un roman șIntruder in the Dustț scurt de 120 de pagini, plasat în Jeffersonul meu apocrif. Povestea e una cu mistere și crime, deși tema e legătura dintre negri și albi, sau mai degrabă premisa e că albii din Sud, înaintea celor din Nord și a guvernului, și înaintea oricui, au și trebuie să-și arate responsabilitatea față de negri. Dar e o povestire; nimeni nu predică în ea. Poate ți-am spus ideea, pe care-o am de mai multă vreme – e vorba de un negru aflat în închisoare, acuzat de asasinat, care-i așteaptă pe albi să-l scoată afară, să toarne pe el benzină și să-i dea foc…”
Dacă alăturăm acestei epistole o alta, scrisă trei săptămâni mai târziu, imaginea începe să prindă contur:
“Am încheiat prima variantă a noului manuscris. Îl rescriu acum, seamănă mai mult cu o carte decât mă gândeam la început, așa că rescrierea va fi de fapt scrierea lui, ceea ce-mi va mai lua timp. Nu mi-am stabilit un termen; mă rezum să muncesc”. Scrisoarea nu se încheie înainte de a ne pune la curent cu suferințele financiare: taxe și drepturi de autor neachitate, promisiuni ale editorilor rămase fără acoperire, socoteli complicate privind sumele datorate și cele așteptate. O lună mai târziu, scriindu-i lui Robert Haas, e preocupat de titlul potențial al cărții. În toate variantele, există o structură fixă (“in the dust“), căreia încearcă să-i atașeze cuvinte care, în marea lor majoritate, trimit la ideea înșelăciunii, a imposturii, a șmecheriei: “shenanigan“, “skullduggery“, “jugglery“.
În forma finală, titlul are o notă maiestuoasă, dar nu acoperă pe de-a-ntregul impresia pe care vrea s-o lase Faulkner. În toate celelalte variante de lucru (“impostor“, “sleeper“, “malfeasance“, “substitution“, “malprop“, “malpractice“, “trouble“) lipsește nuanța ușor carnavalescă pe care voia s-o inducă. Expresia ce corespunde intențiilor sale este “sleight of hand” (“iute de mână”), termen din recuzita iluzioniștilor. “Intruder” a fost ales mai degrabă pentru solemnitatea lui decât pentru semnificația efectivă. Faulkner voia să dea greutate unei povestiri pe al cărei simbolism a mizat de la bun început. Un pariu câștigat nu doar la nivel literar, ci și în deprimantul, obsedantul concret: Metro Goldwyn Mayer cumpără drepturile de ecranizare a cărții încă înainte de apariția ei, la o sumă record: cincizeci de mii de dolari. Un vizitator a surprins, cu această ocazie, o scenă cu totul neobișnuită în familia Faulkner: soțul și soția dansau, amețiți de alcool, în holul casei! “Oricine e în stare să vândă industriei filmului o carte cu cincizeci de mii de dolari are dreptul să se îmbete și să danseze desculț!” a exclamat scriitorul.
Succesul comercial a contribuit la relansarea lui Faulkner în mediile intelectuale. E invitat să dea interviuri, i se propun “profile” în revistele de mare tiraj, iar criticii de marcă ai vremii îi dedică pagini consistente. Cel mai frecvent citat articol despre Intruder in the Dust este cel al lui Edmund Wilson, marele pontif critic al epocii, dar receptarea cărții conduce chiar la o mică bătălie a orgoliilor intelectuale și regionale. Merită menționată scrisoarea ofuscată a Eudorei Welty adresată editorilor lui The New Yorker pe marginea articolului – în opinia ei – insuficient de laudativ al lui Edmund Wilson. “Criticii irelevante” a lui Wilson prozatoarea îi opune convingerea că William Faulkner “continuă să fie capabil în scrisul său de pasiune, iubire, înțelepciune, poate și de profeție”. În chip de concluzie, autoarea lui The Optimist’s Daughter punctează triumfător: “Oare nu e destul?”
Într-un perfect spirit democratic, Faulkner bea și la necaz, și la bucurie. Turneul de promovare newyorkez îi prilejuiește (probabil și pentru că avansurile amoroase îi fuseseră respinse de o veche prietenă) lungi escapade prin baruri, alternate cu beții temeinice în camera de hotel. Finalmente, cu ajutorul familiei Cowley, “se recompune” și revine la o formulă de viață care să-i permită administrarea acceptabilă a încurcăturilor pe care, de altfel, și le crease singur. Succesul cărții – într-un an, se vând peste cincisprezece mii de exemplare – se datorează contextului (deja menționata achiziție de către Hollywood a drepturilor de ecranizare), dar și temei. Ceea ce propune Faulkner este, de fapt, un roman de tip detectivistic, cu o crimă și un “investigator” ce trece de barajul propriilor prejudecăți. Modelul e asemănător celui din Sanctuary,deși tema de profunzime trimite la formula brevetată de Go Down, Moses.
Faulkner scrie “la rece”, știind foarte bine ce ingrediente să folosească în compoziția cărții. Într-o scrisoare din aprilie 1948 către Harold Ober, el subliniază: “Așa cum e acum, e o povestire polițistă plus puțină sociologie și psihologie”. O descriere mai mult decât acceptabilă. Cu mențiunea că, așa cum se întâmplă întotdeauna în scrierile lui Faulkner, fiecare din termenii invocați trebuie circumscriși puterii de mistificare, alterare și autoiluzionare care i-au fost consubstanțiale autorului.
Fragment din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Polirom