Ce se înțelege prin literatură-literatură?

Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de față.

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția estetică. – Nu de comparații mă cutremur, ci de abundența lor. Necesitatea impurificării o înțeleg sau, mai exact spus, inevitabilitatea impurificării. Dar sunt tentat să cred că o operă este cu atât mai valoroasă, cu cât este mai pură. Am convenit că rațiunile extraestetice țin de istoricul elaborării. După cum singur ai demonstrat, elanurile vitale se convertesc în creație artistică. Deci, opera poate avea o origine impură, dar ca rezultat final trebuie să ajungă la un cât mai înalt grad de puritate. Oare nu este acesta un criteriu de stabilire a valorii estetice? Sunt convins că nu se poate atinge absolutul, la fel cum, în industria chimică, puritatea argonului va trece, poate, dincolo de 99,999 la sută – cât măsoară acum, dar nu va ajunge niciodată la 100 la sută. Însă, chiar dacă nu se poate atinge absolutul, se poate tinde spre absolut și acesta ar putea fi un resort al progresului. În aceste condiții, nu înțeleg de ce teoretizezi cu atâta nonșalanță caracterul impur al obiectului estetic. Nu mai pledezi pentru valoare? Nu te mai interesează performanța? – Valoarea nu este unul și același lucru cu puritatea obiectului estetic. Un asemenea obiect poate fi, să zicem, impur, dar filonul de artă pe care îl conține se poate dovedi superior ca valoare unei creații de o puritate maximă. Dacă am face o hartă a obiectelor estetice și o hartă a valorilor estetice am constata că între ele nu există o identitate. Studiind, de exemplu, repartiția valorilor estetice în domeniul manifestărilor lingvistice ne dăm seama că textele literare propriu-zise conțin valoare, dar și nonvaloare, iar textele neliterare conțin nonvaloare, dar și valoare. Bineînțeles că valoarea se găsește cu precădere în textele literare. Dar nu se găsește numai în cuprinsul lor. Situația seamănă cu repartiția apei pe planeta noastră: apă se găsește mai ales în mări și oceane, dar se găsește și în zona numită convențional “uscat”; totodată, în mări și oceane nu se găsește numai apă. -Teoretic pare simplu. Dar practic… – Tocmai că teoretic nu este simplu, în timp ce practic totul se află la nivelul evidenței. Să luăm câteva exemple. Romanul Nicoară Potcoavă al lui Mihail Sadoveanu… – De ce tocmai Nicoară Potcoavă? Pentru că este un roman istoric care îți ilustrează perfect teza, având prin definiție un caracter hibrid? Pretind să discutăm, dimpotrivă, despre opere care reprezintă literatura-literatură… – Nu știu ce înțelegi tu prin această literatură-literatură și de aceea te las pe tine să aduci un titlu-titlu în discuție-discuție… – Să zicem, Bunavestire de Nicolae Breban. – L-ai citit? – … – Dacă l-ai citit, nu se poate să nu-ți aduci aminte că este construit pe o teorie a puterii; după opinia lui Nicolae Breban, între oameni – chiar și când sunt numai doi la număr – se instaurează în mod inevitabil o relație de stăpân-sclav sau călău-victimă. Această componentă ideologică constituie partea “neliterară” a romanului… – Faci greșeala – făcută de mulți literați de orientare estetizantă – de a considera ideologia neasimilabilă în literatură. – Dimpotrivă, o consider perfect asimilabilă, numai că în romanul lui Nicolae Breban este neasimilată. Ca și în alte romane ale sale, scriitorul urmărește în mod insistent să demonstreze că lumea, inclusiv cea mai mică lume completă: cuplul, se organizează întotdeauna în conformitate cu această dualitate, reprezentată de dominat și dominator. – Exagerezi. Despre romanul Bunavestire se poate spune, dimpotrivă, că este artistizat la maximum; personajul principal, Grobei, gogolian și kafkian în același timp, ne apare ca un triumf al plasticității; este un bufon terifiant, o stafie a mediocrității care a ieșit din cimitirul abstracțiilor și bântuie mica stațiune balneo-climaterică, descrisă, la fel, cu simț plastic de Nicolae Breban. – Până aici, ai dreptate. Numai că la un moment dat acest Grobei, devenind propagatorul unei doctrine mistico-filosofice, începe să peroreze cu ardoare, iar scriitorul, contaminat de fervoarea propriului său personaj, se lansează la rândul său în lungi și încâlcite digresiuni. – Am înțeles. Dar, în cazul acesta, problema trebuie pusă altfel: că într-o operă literară există părți reușite și părți nereușite. – Nu reușite și nereușite, ci artistice și nonartistice. S-ar mai putea da numeroase exemple. ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008. Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com