Povestea mea nu se petrece la București, ci la Berlin și
pornește de la producția lui Roland Schwab cu Don Giovanni de
Mozart (premiera a avut loc în 16 octombrie), montare care a
inflamat spiritele, a generat manifestații și a produs emoții pe
scenă, în sală și chiar în fosa orchestrei.
Deși este o capitală a provocărilor culturale, nu se întâmplă
frecvent la Berlin ca publicul să reacționeze la un al doilea sau
al treilea spectacol după premieră cu huiduieli, care chiar dacă
sunt contracarate de strigătele de bravo ale celeilalte părți a
publicului, rămân în memoria celor prezenți ca un eveniment. Nu
suntem în Italia, unde astfel de manifestări sunt frecvente, ci
într-un oraș cu un public cu reacții temperate și, mai ales,
familiarizat cu îndrăzneala montărilor.
De asemenea, nu se întâmplă des ca pasiunea celor de pe scenă să
depășească limitele legilor teatrale și o crosă de golf să
aterizeze în actul întâi în capul unui violonist din orchestră. Cu
atât mai mult, nu este un lucru obișnuit ca unul dintre actorii
figuranți să se împiedice într-o scenă destul de periculoasă jucată
la marginea scenei și să se prăbușească în fosă peste muzicieni,
producând un șoc atât de intens instrumentiștilor încât spectacolul
să nu mai poată fi reluat deși, într-un final, s-a aflat că
persoana accidentată se găsește, din fericire, în afara oricărui
pericol.
Un fenomen care ar fi putut produce reacția violetă a
spectatorilor, în afara îndrăznelii montării, este și seria de
greve ale orchestrei, care a dus la prezentarea unora dintre
spectacolele Deutsche Oper din ultimul timp jumătate cu
acompaniament de orchestră și jumătate doar cu pian, aspecte care
pentru publicul care plătește bilet nu reprezintă decât un element
perturbator, solidaritatea socială în cazul în care plătești 100 de
euro pe bilet fiind aproape nulă.
Totuși, manifestul tipărit de cei care consideră montarea lui
Roland Schwab cu Don Giovanni o blasfemie sau manifestația
organizată de aceștia în fața operei reprezintă mai mult decât atât
și este reflexul faptului că Berlinul rămâne un oraș care acceptă
îndrăzneala și avangarda, dar poate avea și reacții în fața
acestora, reacții care divid publicul în tabere pro și contra și
care nu se petrec în presă sau la nivelul criticii. Ci chiar în
viața reală.
Personal, mă situez hotărât în tabăra pro, modul în care Roland
Schwab prezintă falimentul moral al modului de viață al lui Don
Giovanni, irosirea care îl conduce spre sfârșitul previzibil,
intensitatea fizică și psihologică cu care este descrisă evoluția
eroului având o putere hipnotică. Reflectarea lui Don Giovanni
alături de Leporello în grupul de actori care îi ilustrează
multiplicitatea are o forță scenică și o diversitate esențiale
pentru a susține vizual o montare a anului 2010. Scenografia
complexă și puternică a lui Piero Vinciguerra, costumele modulare
semnate Renée Listerdal, dar și contribuția coregrafică la mișcarea
scenică oferită de Silke Sense contribuie la crearea acelei
impresii generale de forță care ne cucerește, fără a umbri puterea
muzicii mozartiene în sine.
Una dintre operele cu cele mai multe arii și duete celebre din
istoria muzicii, Don Giovanni le oferă tuturor celor opt personaje
posibilitatea de a-și evidenția forța artistică și darurile
muzicale, atât în arii cât și în ansambluri – septetul din finalul
primei părți este una dintre cele mai bine și divers expresiv
cântate scene pe care le-am auzit vreodată live -, contribuția
celui care semnează conducerea muzicală, Roberto Abbado, fiind și
ea importantă pe parcursul întregii opere.
Cele trei personaje feminine sunt cele care aduc culoarea în nota
întunecată a montării, culorile care încadrează vizual producția
fiind negru și alb, cu o intensă tușă de roșu marcând infernul.
Deși sunt introduse în culori pastelate, cele trei doamne, Zerlina
(Martina Welschenbach), Donna Anna (Marina Rebeka) și Donna Elvira
(Ruxandra Donose) au fiecare forță și personalitate, cea care iese
în evidență fiind Ruxandra Donose. Fără îndoială personajul cel mai
complex, pendulând între pasiune, gelozie, dorință de răzbunare și
o incontestabilă noblețe a atitudinii, Donna Elvira este
întruchipată de Ruxandra Donose cu intensitate și dramatism,
timbrul de mezzo marcând discursul vocal cu forță în acut și
culoare intensă în registrul grav, evoluția ei actoricească fiind
de reală anvergură.
În ceea ce privește personajele centrale, Don Giovanni și
Leporello, întruchipate de doi specialiști ai acestor roluri,
italienii Ildebrando D’Arcangelo și Alex Esposito, ei investesc o
energie și inventivitate scenică ieșite din comun în portretizarea
celor doi eroi. O astfel de demonstrație de atletism atât vocal cât
și actoricesc cred că poate fi văzută foarte rar pe scenă, iar
dublarea performanței scenice cu o perfectă cunoaștere muzicală a
partiturii reprezintă o tentație căreia are toate motivele să i se
lase pradă.
Nici un personaj din lumea operei nu a fost subiectul mai multor
analize și interpretări decât Don Giovanni. În spiritul acestei
permanente căutări a moralei poveștii sale, producția lui Roland
Schwab de la Deutsche Oper cred că va rămâne un reper. Seria
spectacolelor de toamnă s-a încheiat, dar în luna iunie 2011, va
urma o nouă suită de spectacole, la care cu siguranță biletele vor
fi epuizate cu mult timp înainte.
OLTEA ȘERBAN-PARAU (n. 12 martie 1969) este muzicolog și critic
muzical, actualmente redactorul-șef al postului public Radio
România Cultural, după ce a condus timp de 7 ani postul particular
Radio Romantic. Semnează în continuare rubrici săptămânale în
Ziarul de Duminică și Adevărul literar. Activitatea ei publicistică
cuprinde peste 2.000 de articole apărute în presa scrisă,
majoritatea pe teme muzicale, sute de emisiuni și programe de radio
și numeroase emisiuni și apariții TV. Este semnatara traducerii și
a articolelor privind compozitorii români pentru Larousse –
Dicționar de mari muzicieni, și responsabilă cu secțiunea muzicală
a Dicționarului enciclopedic. Este membră a Uniunii Compozitorilor
și Muzicologilor din România. A fost distinsă cu mai multe premii,
printre care Premiul pentru Originalitatea Profilului Radiofonic al
Consiliului Național al Audiovizualului în 2002 și Premiul pentru
Publicistică al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România
în 2006.