Joseph E. Stiglitz, economist laureat al Premiului Nobel în 2001 și membru al The Royal Society, a fost vicepreședinte senior și economist-șef al Băncii Mondiale, precum și șeful echipei de consilieri pe probleme economice al fostului președinte american Bill Clinton. A fost de asemenea unul dintre consultanții lui Barack Obama în campania din 2008, pe care l-a criticat ulterior pentru planul de salvare a industriei financiare. Din anul 2000 predă economie la Columbia University. Este cunoscut pentru critica pe care o aduce unor instituții precum FMI sau Banca Mondială și pentru polemica purtată cu economiștii pieței libere, pe care îi definește drept “fundamentaliști ai pieței libere”. În 2001, alături de George A. Akerlof și A. Michael Spence, a primit Premiul Nobel pentru cercetările privind asimetria informațiilor, iar printre temele lui de cercetare se numără și salariul de eficiență, care s-a materializat în modelul Shapiro-Stiglitz.
În 2012, Joseph E. Stiglitz a publicat volumul de față, Prețul inegalității. Cum societatea divizată din ziua de astăzi ne pune în pericol viitorul, aflat în curs de tipărire în versiune românească, la Editura Publica.
“Trei sunt motivele de nemulțumire care au răsunat pe tot cuprinsul lumii – scrie Joseph Stiglitz – : că piețele nu funcționează așa cum se presupunea că ar trebui s-o facă, dat fiind că nu erau, în mod evident, nici eficiente, nici stabile; că sistemul politic nu corectase neajunsurile pieței; și că sistemele economic și politic erau fundamental nedrepte. Chiar dacă această carte își concentrează atenția pe inegalitatea excesivă care marchează Statele Unite și alte câteva țări industrializate avansate din prezent, ea va explica și modul în care se întrepătrund îndeaproape aceste trei teme: inegalitatea este cauza și consecința eșecului înregistrat de sistemul politic și contribuie la instabilitatea sistemului nostru economic, care, la rândul său, contribuie la creșterea inegalității – un cerc vicios în care ne învârtim la nesfârșit.”
“N-are nici un rost să ne prefacem. În ciuda îndelungatei credințe că americanii se bucură de mai mare mobilitate socială decât omologii lor europeni, America nu mai este țara tuturor posibilităților.” – Joseph E. Stiglitz
“Cea mai bună carte despre criza financiară.” a exclamat John Kay, de la “Financial Times”
“Stiglitz a reușit să clarifice într-un mod extrem de inteligent toate problemele care au apărut odată cu Marea Criză din 2008.” – Jeff Madrick, New York Review of Books
“O ilustrare a modului în care fundamentalismul piețelor s-a impus în societate.” – John Palattela, The Nation
Există momente în istorie când oameni din toată lumea par să se ridice, să spună că nu e bine așa, să ceară o schimbare. Acesta a fost lucrul care s-a întâmplat în tumultuoșii ani 1848 și 1968. Fiecare dintre acești ani de frământare a marcat începutul unei noi ere. Anul 2011 s-ar putea dovedi încă un asemenea moment.
O revoltă a tinerilor a început în Tunisia, o țară mică de pe coasta Africii de Nord, s-a extins în Egiptul vecin și apoi în alte țări ale Orientului Mijlociu. În unele cazuri, scânteia protestului a părut să fie stinsă, cel puțin temporar. În altele, însă, mici proteste au precipitat o schimbare societală cu caracter de cataclism, detronând niște dictatori cu o domnie îndelungată ca Hosni Mubarak al Egiptului și Muammar Ghaddafi al Libiei. Curând, oamenii din Spania și Grecia, din Marea Britanie și din Statele Unite, precum și din alte țări ale lumii, au avut propriile motive să iasă în stradă.
Pe parcursul anului 2011, am acceptat cu plăcere invitații în Egipt, Spania și Tunisia, unde m-am întâlnit cu protestatarii în parcul Buen Retiro din Madrid, în parcul Zuccotti din New York, și la Cairo, unde am discutat cu tinerii care se aflaseră în Piața Tahrir.
Stând de vorbă cu ei, mi-a fost limpede că, deși nemulțumirile concrete difereau de la o țară la alta și că, în particular, nemulțumirile politice din Orientul Mijlociu se deosebeau mult de cele din Occident, existau multe subiecte comune. Exista opinia comună că, din multe puncte de vedere, sistemul economic și cel politic eșuaseră în atingerea obiectivelor propuse și că amândouă erau fundamental nedrepte.
Protestatarii nu greșeau, când spuneau că ceva este greșit. Diferența dintre ceea ce presupune că trebuie să facă sistemele noastre economic și politic – ceea ce ni s-a spus că ar face ele – și ceea ce fac ele efectiv a devenit prea mare pentru a mai putea fi ignorată. Guverne de pe tot cuprinsul lumii nu mai atacau problemele economice esențiale, inclusiv cea a șomajului persistent; și, pe măsură ce valorile universale ale echității se vedeau sacrificate de lăcomia câtorva, puțini, în ciuda retoricii care proclama contrariul, sentimentul de nedreptate s-a transformat în sentimentul că oamenii sunt trădați.
CAPITOLUL 1
PROBLEMA DE UNU LA SUTĂ DIN AMERICA
Criza financiară din 2007-2008 și marea recesiune care i-a urmat au aruncat un mare număr de americani în derivă, printre rămășițele și frânturile purtate de curenții unei forme de capitalism din ce în ce mai disfuncționale. Jumătate de deceniu mai târziu, unul din șase americani care și-ar dori o slujbă cu normă întreagă nu poate găsi ce-și dorește; circa opt milioane de familii au fost anunțate că trebuie să-și părăsească locuințele și alte câteva milioane se așteaptă să primească notificare de executare silită nu prea departe în viitor, în timp alte multe milioane și-au văzut economiile de-o viață cum se evaporă. Chiar dacă unii din lăstarii verzi pe care optimiștii se încăpățânau să-i vadă chiar prevesteau, într-adevăr, o redresare reală, va mai dura încă ani de zile – cel mai devreme în 2018 – până ce economia va fi revenit la ocupare deplină. În 2012, însă, mulți și-au pierdut deja speranța: economiile celor care și-au pierdut slujbele în 2008 sau 2009 fuseseră cheltuite. Ajutoarele de șomaj se terminaseră. Oameni de vârstă mijlocie, altădată încrezători că vor reveni rapid în forța de muncă, și-au dat seama că, practic, erau scoși forțat la pensie. Oameni tineri, abia ieșiți de pe băncile facultății, cu zeci de mii de dolari datorii în urma taxelor de studii, nu-și puteau găsi nicicum de lucru. Oameni care se mutaseră la rude sau prieteni odată cu începutul crizei au devenit persoane fără adăpost. Case cumpărate în timpul boomului imobiliar continuau să fie de vânzare sau vândute în pierdere; multe altele stăteau goale. Fundamentele sumbre ale boomului financiar din deceniul precedent fuseseră în sfârșit date la iveală.
Una dintre cele mai întunecate fațete ale economiei de piață care a fost adusă la lumină o reprezintă inegalitatea uriașă și crescândă care a făcut ca pânza socială americană, precum și sustenabilitatea economică a țării, să se destrame pe la margini: bogații se îmbogățeau și mai mult, în timp ce restul lumii se confrunta cu greutăți care păreau să nu se potrivească deloc cu visul american. Faptul că există bogați și săraci în America era bine cunoscut; și, cu toate că inegalitatea nu fusese cauzată exclusiv de criza creditelor substandard și de căderea economică ulterioară – căci se acumulase pe parcursul ultimelor trei decenii -, criza a înrăutățit lucrurile, până în punctul în care situația nu mai putea fi ignorată. Clasa de mijloc s-a văzut cumplit pusă la încercare, în moduri pe care le vom vedea imediat; suferința de la baza piramidei sociale era palpabilă, pe măsură ce golurile din plasa de siguranță socială a Americii au devenit tot mai evidente și programele de asistență publică, așa inadecvate cum erau, s-au văzut și mai mult reduse; dar prin toată această nenorocire, grupul de un procent din vârful piramidei s-a descurcat să nu scape din mâini o bucată imensă din venitul național – o cincime -, chiar dacă o parte din investițiile sale au primit o grea lovitură.
Orișiunde am fi “feliat” distribuția venitului, era un grad mai mare de inegalitate; până și în interiorul porțiunii de unu la sută din vârf, grupul de 0,1 la sută al celor mai mari realizatori de venituri obținea o parte mai mare din bani. În 2007, anul dinainte de criză, gospodăriile din acest grup de 0,1 la sută al Americii aveau un venit de 220 de ori mai mare decât media celor aflate în primele 90 de procente din total. Avuția era încă și mai inegal distribuită decât venitul, cei mai înstăriți unu la sută deținând peste o treime din avuția națiunii. Datele despre inegalitatea venitului alcătuiesc doar un instantaneu asupra economiei, la un singur moment dat din timp. Dar tocmai acesta este motivul pentru care sunt atât de neliniștitoare datele privind inegalitatea avuției: fiindcă ea trece dincolo de variațiile observate în variația venitului de la an la an. Mai mult decât atât, avuția alcătuiește o imagine mai pertinentă a diferențelor din perspectiva accesului la resurse.
America a început să se dezbine, într-un ritm din ce în ce mai rapid. În primii ani de după recesiune de la intrarea în noul mileniu (2002-2007), grupul de unu la sută din vârf și-a adjudecat peste 65 la sută din creșterea venitului național total. În timp ce acestor unu-la-sută le mergea fantastic, majorității americanilor le mergea practic mai prost.
Dacă bogații continuau să se îmbogățească și cei de la mijloc și de jos aveau și ei parte de o viață mai bună, ar fi fost una, mai ales dacă strădaniile celor de la vârf ar fi fost esențiale pentru succesul celor de mai jos decât ei. Am putea sărbători reușitele celor din capul piramidei, rămânându-le recunoscători pentru contribuțiile lor. Dar nu așa s-a întâmplat.
Membrii clasei mijlocii din America au simțit că suferă de multă vreme, și nu se înșelau. Timp de trei decenii înainte de criză, veniturile lor abia dacă s-au mișcat din loc. Într-adevăr, venitul angajatului bărbat reprezentativ, cu normă întreagă, a stagnat timp de peste o treime de secol.
Criza a înrăutățit din nenumărate puncte de vedere aceste inegalități, dincolo de creșterea șomajului, de pierderea locuinței, de stagnarea salariilor. Bogații au avut mai mult de pierdut în termenii valorilor bursiere, dar acelea și-au revenit rezonabil de bine și relativ rapid. De fapt, câștigurile “redresării” de după recesiune s-au acumulat într-o măsură covârșitoare la americanii cei mai bogați: grupul de unu la sută din vârful piramidei a obținut 93 la sută din venitul suplimentar creat în țară în 2010, comparativ cu 2009. Săracii și mijlocașii aveau cea mai mare parte a averii personale investită în propria locuință. Când prețurile medii ale caselor au scăzut cu peste o treime, între al doilea trimestru din 2006 și sfârșitul anului 2011, o proporție mare a americanilor – cei cu credite ipotecare mari – și-a văzut averea topindu-se fără urmă. La vârf, directorii de firme au înregistrat succese remarcabile în a-și păstra salariile uriașe; după o ușoară scădere în 2008, raportul dintre salariul anual al directorului de corporație și cel al angajatului reprezentativ a revenit, în 2010, la valoarea dinaintea crizei, adică cea de 243 la 1.
Țări din toată lumea constituie exemple înspăimântătoare pentru ceea ce se întâmplă într-o societate când aceasta ajunge la nivelul de inegalitate spre care ne îndreptăm noi acum. Imaginea e urâtă: țări unde bogații trăiesc în comunități împrejmuite, având drept personal de servire hoarde de angajați cu venituri mici; sisteme politice instabile unde populiștii promit maselor o viață mai bună, doar ca să-i dezamăgească apoi. Mai important decât orice, probabil, se simtă o lipsă de speranță. În aceste țări, săracii știu că perspectivele lor de a ieși din sărăcie, și cu atât mai puțin de a ajunge la vârf, sunt minuscule. Nu acesta este locul spre care ar trebui să năzuim.
În capitolul de față, voi descrie raza de acoperire a inegalității din Statele Unite și modul în care ea afectează, pe diverse planuri, viețile a milioane de oameni. Voi descrie nu doar felul în care devenim o societate mai divizată, ci și felul în care nu mai suntem acea țară a tuturor posibilităților de altădată. Voi discuta despre șansele infime ca o persoană născută la baza piramidei să se poată ridica până la vârf sau măcar până la mijloc. Gradul de inegalitate și lipsa posibilităților de progres pe care le vedem azi în Statele Unite nu sunt inevitabile, așa cum nici amplificarea lor recentă nu este purul rezultat al unor forțe de piață inexorabile. Ceva mai departe, în capitole ulterioare, voi descrie cauzele acestei inegalități, costurile pe care această inegalitate mare și crescândă le comportă pentru societatea noastră, pentru democrația noastră și pentru economia noastră, și ce se poate face pentru reducerea inegalității.
FLUXUL CARE NU A RIDICAT TOATE CORĂBIILE DIN PORT
Deși Statele Unite au fost dintotdeauna o țară capitalistă, inegalitatea de la noi – sau cel puțin nivelul ei actual ridicat – este un lucru nou. Cu vreo treizeci de ani în urmă, americanii aflați în grupul de unu la sută care obțineau cele mai mari venituri își adjudecau numai 12 la sută din venitul național total. Acel nivel de inegalitate ar fi trebuit să fie și el inadmisibil; dar, de atunci încoace, disparitatea s-a adâncit spectaculos, astfel încât, în 2007, venitul mediu după taxare al celor unu la sută din vârf ajunsese la 1,3 milioane de dolari, în timp ce valoarea aceluiași indicator la nivelul ultimelor 20 de procente din populație era de numai 17.800 de dolari. Grupul de unu la sută din vârf câștigă într-o săptămână cu 40 la sută mai mult decât câștigă într-un an cincimea de la bază; cei care reprezintă 0,1 la sută din “vârful vârfului piramidei” primeau, într-o zi și jumătate, cam cât primeau într-un an de zile cei 90 la sută de la bază; iar cei mai bogați 20 la sută din realizatorii de venit câștigă, în total, după impozitare, mai mult decât câștigă restul de 80 la sută din populație la un loc.
Joseph E. Stiglitz – Prețul inegalității. Cum societatea divizată din ziua de astăzi ne pune în pericol viitorul, 616 pag, traducere: Smaranda Nistor, in curs de aparitie la Editura Publica, 2013