Jan Morris
Veneția
Editura Polirom
Traducere de Laura Ciochina
„Cea mai buna carte despre Veneția care s-a scris vreodată” – The Sunday Times
Considerată una dintre cele mai frumoase descrieri ale Veneției din toate timpurile, cartea lui Jan Morris ne propune o incursiune în viața acestui oraș unic în lume. Temperamentul locuitorilor, canalele și podurile, palatele, turiștii, mirosurile, sunetele, luminile și culorile sunt explorate în cursul unui periplu care ne poartă prin toate colțișoarele orașului și lagunei, dar și prin istoria lor milenară. O carte care le va trezi amintiri pline de nostalgie celor care au vizitat Veneția, iar celor care încă nu au ajuns acolo, dorința arzătoare de a o vedea.
„Pentru cei care păstrează Veneția doar în amintire, pentru cei care se pregătesc s-o viziteze și chiar pentru cei care o văd doar ca pe un vis frumos, tabloul complet oferit de această carte, acoperind mii de ani din viața celei mai complexe, mai originale și mai active comunități ce a existat vreodată, este de mare interes.” – The Guardian
Din cuprins:
Stilul venețian / Despre femei / Minoritățile / „Străzile acoperite de apă” / Pietrele Veneției / Arabescuri / Ce mai e nou pe Rialto / Curiozități / A șaptea mare / Navigația / Orașelele insulare / Apele sfinte / Bastioanele sacre / Pierduți prin lagună.
Jan Morris (n. 1926) este scriitoare, eseistă și jurnalistă. A fost corespondent pentru numeroase publicații și a călătorit prin toată lumea. A scris șase volume despre diferite orașe și țări, un roman, două autobiografii și mai multe cărți de călătorie, dintre care menționăm: Coronation Everest (1958), trilogia Pax Britannica (1968-1978), Conundrum (1974), Spain (1988), Hong Kong (1988), Sydney (1992), Trieste and the Meaning of Nowhere (2001), The World: Life and Travel 1950-2000 (2003), Contact! A Book of Encounters (2010).
Fragment:
În Veneția începea Orientul. Marco Polo era venețian, iar negustorii venețieni, căutând noi linii de comerț profitabile, băteau centrul Asiei în lung și-n lat. Gătită cu podoabe orientale, Veneția a devenit cel mai flamboaiant dintre toate orașele – „cel mai radios oraș pe care l‑am văzut vreodată”, scria Philippe de Commynes în 1495. Era un paradis al mătăsurilor, smaraldelor, marmurilor, brocarturilor, catifelelor, al țesăturilor cusute cu fir de aur, al porfirului, fildeșului, mirodeniilor, parfumurilor, maimuțelor, abanosului, indigoului, sclavilor, al marilor galioane, al evreilor, mozaicurilor, al domurilor strălucitoare, al rubinelor și al tuturor mărfurilor minunate aduse din Arabia, din China și din Indii. Era ca un cufăr cu comori. În cele din urmă, Veneția a fost ruinată de cucerirea Constantinopolului de către musulmani, în 1453, care a pus capăt supremației ei în Levant, și de călătoria lui Vasco da Gama în India din 1498, ce a anulat monopolul ei asupra comerțului cu Orientul. Cu toate acestea, timp de încă trei secole și-a păstrat eleganța și fastul, iar faima ei nu s-a diminuat nici astăzi.
Nu a fost niciodată iubită. A fost întotdeauna o intrusă, mereu invidiată, mereu suspectată, mereu temută. Nu s-a încadrat în nicio categorie de națiuni. A fost un leu singuratic. A făcut comerț cu creștini și cu musulmani deopotrivă, sfidând teribilele pedepse ale papalității (este singurul oraș creștin marcat pe renumita hartă a lui Ibn Khaldun din secolul al XIV-lea, alături de locuri precum Gog, Oman, Ținutul Pestilențial, Țara Pustie, Soghd, Tughuzghuz și Ținuturile Pustii și Reci din Nord). Era cea mai iscusită și mai lipsită de scrupule mașină de făcut bani, vădit dedicată profitului, considerând chiar și Războaiele Sfinte o investiție promițătoare și arătându-se plină de bunăvoință față de Balduin, suveranul Regatului Ierusalimului, atunci când acesta a vrut să-și amaneteze Coroana cu Spini.
În Veneția prețurile erau ridicate, condițiile impuse de ea erau dure, iar mobilurile ei politice erau privite cu atâta suspiciune, încât în cadrul Ligii din Cambrai majoritatea marilor puteri din secolul al XVI-lea s-au unit pentru a suprima „lăcomia nepotolită a venețienilor și setea lor de dominație” (și eficiența Veneției era atât de paradoxală, încât solii ei din Blois au sosit în numai opt zile cu vestea despre hotărârea Ligii). Chiar și în secolele XVII-XVIII, când, din toată creștinătatea, a fost aproape singura care le-a ținut piept turcilor triumfători, Veneția nu a fost niciodată văzută cu ochi buni de celelalte națiuni. Era precum un grifon sau o pasăre phoenix, trăind în izolare.
Iar de-a lungul secolelor, și-a pierdut supremația, neamul prinților negustori a fost slăbit, orașul și-a irosit energiile în nesfârșite conflicte și dispute pe teritoriul Italiei, devenind astfel o putere continentală – intrând în declin, în secolul al XVIII-lea, a devenit un fenomen de altă natură. În ultimul secol de independență, a fost cel mai exuberant oraș al plăcerilor lumești, un bal mascat și o sărbătoare continue, unde nimic nu era prea îndrăzneț, prea scandalos sau prea indecent. Aici se organizau carnavaluri prelungite și lipsite de inhibiții. Curtezanele sale erau respectate. Dominoul și asul de pică erau simbolurile ei principale. Libertinii din lumea apuseană, desfrânații și simplii petrecăreți luau cu asalt teatrele și mesele sale de joc, iar persoane respectabile din întreaga Europă o priveau de la distanță, scandalizate de parcă ar fi fost Sodoma sau Gomora. Nicio altă națiune nu a mai fost consumată de un hedonism atât de febril. Veneția s-a apropiat de declin, în timpul domniei celui de-al 120-lea doge, într-un vârtej al traiului îmbelșugat și al desfătărilor, până când, în cele din urmă, Napoleon, dizolvându-i pe neașteptate guvernul ineficient, a pus capăt Republicii și astfel Serenissima le-a fost cedată cu dispreț austriecilor. „Praf și pulbere, moartă pentru totdeauna, Veneția a irosit ceea ce a câștigat.”
Această istorie națională aparte a durat un mileniu, iar constituția Veneției a rămas neschimbată între 1310 și 1796. În povestea Veneției totul este ieșit din comun. S-a născut sub semnul pericolului, a avut o viață grandioasă și nu a renunțat niciodată la individualismul ei insolent. „Niște paiațe!” – așa i-a descris un curtean francez pe venețieni în secolul al XVI-lea, luându-l gura pe dinainte, drept pentru care Excelența Sa, ambasadorul Veneției, i-a ars o palmă peste obraz. Disprețul lui era totuși forțat. Pe venețieni nu puteai să-i disprețuiești, ci doar să-i antipatizezi. Sistemul lor de guvernare, în pofida tuturor cruzimilor sale, a avut un succes răsunător și a trezit în toate categoriile de cetățeni o dragoste de țară fără pereche. Flotele lor erau incomparabile. Cei mai de seamă artiști ai vremii au înfrumusețat Veneția cu geniul lor; mercenarii cel mai bine plătiți se luptau pentru ea; cele mai mari puteri împrumutau bani de la ea și îi închiriau corăbiile; iar timp de două secole venețienii, cel puțin dintr-o perspectivă comercială, „au fost stăpâni peste splendidul Orient.”