− Mătănii! Ce ciudat! Nu te‑am văzut niciodată că te rogi!
Vera a agățat ușor într‑un cui șiragul de biluțe de lemn roșiatic de care atârna un crucifix metalic.
− Da! Era al lui Piotr, tânărul nostru preot.
Apoi a făcut o pauză, încrețind fruntea, ca sub apăsarea unui gând supărător.
− În seara aceea… a continuat el apoi încet, cu neplăcere în voce, ca și când ar fi vrut să se scuze în fața micului obiect nevinovat de rugăciune… eram orbit de durere și de furie. Era cât pe ce să‑l omor.
Chircit pe scândura sa, Alioșa își acoperise capul cu mâinile, ca și cum ar fi vrut să se apere de spațiul din jurul lui. Până și aerul părea mai greu de respirat în seara aceea.
Mirosurile din totdeauna îi produceau amețeală; totul era impregnat de duhoarea de sudoare, de cizme ude, de răni infectate, de pâine mucegăită. Și mirosul propriului trup îi făcea rău. Ar fi vrut să se dezbrace de tot, chiar și de el însuși, să arunce tot ce avea pe el: haine pline de păduchi, pielea aspră și plină de cruste, mușchii dureroși, oasele fragile și bolnave. Tot, chiar și creierul. Tot ceea ce putea să‑l mai doară. Până și sufletul, acel lucru incert pe care uneori i se părea că îl percepe, dar pe care probabil că nici nu‑l mai poseda.
Și deși își acoperise urechile, auzea foarte clar cuvintele pe care le recita Piotr, ca în fiecare seară, versetele lui din Evanghelie pe care le învățase pe dinafară. Piotr îl înduioșa și‑i era milă de el, cu ochii aceia de culoarea mușchiului crud și rugăciunile lui inofensive.
Dar în seara aceea, vocea lui, care evoca într‑o dulce cantilenă figuri de îngeri, de sfinți și misterioase justiții divine, căzuse pe o clapă greșită. Era ca și când cineva i‑ar fi înțepat creierul cu o șurubelniță.
− Încetează, Piotr! a spus el printre dinți, fără să ridice capul.
Cantilena a încetat câteva secunde, apoi a continuat ceva mai încet, aproape murmurată.
− Fir‑ar să fie, Piotr! Ți‑am zis să încetezi! a urlat Alioșa, așa de tare că și‑a auzit ecoul propriei voci răsunându‑i în cap ca într‑o cutie goală.
− Dar ce e cu tine? a întrebat Piotr, pe un ton cald și încă și mai melodios decât rugăciunile lui. E doar o rugăciune. Mă rog și pentru tine…
− Nu ți‑am cerut să te rogi pentru mine!
− Nu contează. Eu mă rog pentru toți. Există un înger pentru fiecare din noi…
− A, da? a strigat Alioșa, sărind în picioare ca un arc și aruncându‑se peste tânărul preot care, slab și firav cum era, a alunecat de pe patul lui și a căzut pe jos, împreună cu modestele lui obiecte de rugăciune, umplându‑le de praf.
− Te rog, Alia, l‑a implorat el după ce s‑a ridicat. Nu ți‑am făcut nimic…
− Ascultă‑mă, măi, iconiță a diavolului! De ce nu iei tu unul din îngerii ăștia ai tăi să‑l aduci aici, jos? Și cel mai bine cu aripile legate? Să nu se miște, să nu zboare, ticălosul de el! Să uite de paradis, să nu mai știe să zboare, să meargă pe picioarele lui care nu se murdăresc niciodată, aici, în noroiul înghețat. Fă‑l să simtă durerea. Gerul. Frica. Fă‑l să știe ce‑i foamea. Uite, măruntaiele lui eterice care se hrănesc numai cu spirit să înceapă să digere cașa noastră și apa murdară. Să tânjească după pâine, să o cerșească. Îți imaginezi? Dumnezeu, care nu are pâine, pentru că în paradis nu este prevăzută, ridică din umeri și‑i spune: „Pot să‑ți ofer viața veșnică, o pereche de aripi noi splendide, un cer mai înalt în care să zbori, dar pâine, pe toți sfinții, asta nu…” Crezi că îngerul tău nu s‑ar revolta? Că nu ar începe să se îndoiască de un dumnezeu care este mereu generos când este vorba de lucruri mărețe și inutile, dar nu este în stare să creeze o bucățică mică, nenorocită și amărâtă de pâine?
− Nu știi ce vorbești, Alia. Dar te înțeleg: ești tulburat de moartea prietenului tău. În condiții normale, n‑ai gândi așa…
− I‑auzi, mă, ce spune ăsta! a tunat din nou Alioșa. Ei, popă tâmpit! În condiții normale n‑am nevoie de Dumnezeu! Ce fel de Dumnezeu e ăsta dacă se face auzit numai în condiții normale? Sigur, când e în deplină libertate, cu burta plină, omul nu‑și pierde credința. Poate să meargă la biserică. Poate să se roage, să respecte duminica. Dar când ți se ia libertatea, când nu ți se dă o coajă de pâine, când îți sug viața din viscere puțin câte puțin, atunci Dumnezeu te respinge, dispare. Mintea ta confuză de foame îl îndepărtează, fața ta mutilată de scorbut îi face scârbă. Te abandonează în rahatul tău, unde îngerii și‑ar murdări aripile și se duce să caute alte chipuri, rotunde, pline, sănătoase și încrezătoare, cu priviri inteligente și creiere bine hrănite care mențin credința în siguranță.
− Dacă crezi, Dumnezeu se va face auzit și aici… a spus Piotr, dar fără prea multă convingere.
− Vrei să‑ți spun ceva? Rahatul ăsta înghețat în care ne cufundăm noi aici, jos, depășește până și puterile diavolului! Iar acum n‑ai decât să‑ți continui rugăciunile tale fără noimă, eu vreau să dorm. Dar vorbește încet! Nu‑mi infesta somnul cu sfinții tăi jegoși!
Piotr nu a mai spus nimic. A rămas așezat în tăcere, cu privirile golite, clătinând numai din când în când din cap, ca un copil care‑l luase în brațe pe nu, poticnit într‑un capriciu uitat.
În dimineața următoare, când m‑am trezit, am văzut că îmi lăsase mătăniile lui, așezate cu grijă pe pernă.
Mă iertase.
Fragment din romanul cu acelși titlu în pregătire la Editura Vremea. Traducere de Anca-Irina Ionescu