Timp de peste șapte ani, libertatea lui se limitase la o oră între masa de seară și semnalul de stingere și asta atunci când nu erau percheziții sau interogatorii neprevăzute.
Deținuții se străduiau să înghesuie în ea tot ce se putea face.
Și încăpeau, într‑adevăr, de toate, în acele șaizeci de minute de libertate provizorie. Se făcea troc de haine, mâncare, țigări, se curățau cizmele, se uscau obielele, jucau cărți cu cărți improvizate din pagini de carte, se povesteau istorioare, unul se ruga, alții scriau scrisori celor dragi, aplecați pe bucățele de hârtie de ambalaj, cu degetele strânse în jurul creionului, în efortul de a reuși să stoarcă ceva uman pentru a trimite acasă.
Alții mai norocoși, ce‑i drept, tot mai rari, nu fuseseră încă uitați de familie: deschideau pachete de la poștă care miroseau frumos a slănină, pâine albă, salam, tutun adevărat, fel de fel de lucruri de te apuca amețeala și care aveau să dea o mulțime de bătăi de cap destinatarului lor în zilele următoare. Da, căci în cele din urmă, un pachet de acasă îți aduce mai mult datorii decât avantaje. Trebuie să‑i dai ceva gardianului, șefului de echipă, funcționarului de la poștă, ca să nu‑l lase să mucegăiască sub alte pachete, punându‑ți numele la coada listei. Apoi vine magazionerul, căruia trebuie să‑l încredințezi în timpul zilei, ca să nu ți‑l fure cineva. Bărbierul lagărului. Și nu trebuie să‑l uiți pe doctor, dacă vrei ca numele tău să se regăsească printre cei scutiți de muncă în prima zi când te vei simți în așa hal de rău că nu te vei putea ridica din pat și vei vrea să lipsești fără să riști să fii împușcat.
În cele din urmă, te trezești dator la toți, înainte să‑ți dai bine seama.
Și în timp ce te desfeți cu ultima bucățică de slănină, mestecând încet, și îți răsucești ultima țigară, simți în stomac o durere nouă, devastatoare, un dor cumplit de casă, ca și când această mâncare avusese drept unic scop să‑i readucă parfumul în trupul tău.
În acel interval de libertate ai fi putut găsi chiar și curajul de a muri și Gulea îl alesese ca să‑și aducă la îndeplinire eroicul lui act de sinucigaș începător.
Iar această bucățică de libertate zilnică nu era foarte diferită nici pentru Alioșa. Șaizeci de minute de cursă dementă pentru a încerca să facă de toate, să umple acel gol nereglementat de disciplina închisorii.
Și, cu timpul, ora aceea devenise tot mai greu de trăit: era ca și când ar fi fost constrâns de fiecare dată să treacă pe o punte fragilă și tremurătoare între timpul de muncă și cel de somn; trebuia să‑și ia avânt și s‑o treacă în grabă, căci altfel n‑ar fi făcut față. Trebuia să‑și găsească o ocupație, deși era obosit, să alerge, să facă troc, să povestească sau să asculte povești adevărate sau inventate, să se încaiere, să mănânce o bucățică din pâinea lui sau a altuia, când reușea s‑o fure, să‑l necăjească pe Semionov, să se certe cu Gulea, să se angajeze în lupta inegală cu păduchii, să facă o vizită la magazia cu unelte, atunci când Lușa nu era prost dispusă și se mulțumea cu darurile lui modeste.
Orice lucru, numai să nu stea pe loc și să se lase pradă amintirilor. Indiferent ce, numai să nu alunece în hăul propriei inimi, înghețată ca nopțile siberiene. Totul, numai să nu se prăbușească în propria conștiință.
− Dă‑le-n mă‑sa de amintiri! îi spunea prietenului său în serile în care îl surprindea concentrat asupra fotografiilor, cu ochi strălucitori și buzele strânse. Sunt dușmanii tăi cei mai aprigi.
Dă‑le-n mă‑sa de visuri.
Nu este adevărat că te țin în viață. Îți oferă numai măsura neputinței tale. Te amețesc, își bat joc de tine și, în cele din urmă, te trezești ca un copil luat de mână pentru ca după aceea să fie părăsit în mijlocul mulțimii grăbite și indiferente.
Dă‑le-n mă‑sa de sentimente.
Inima este și așa destul de istovită de efortul pe care îl face, continuând să pompeze sânge în trupul tău slăbit și în creierul tău atrofiat. După un timp, și sentimentele se rarefiază, la fel ca și aerul din stepă. Unul după altul, devin superflue și dispar.
Așa se întâmplă. N‑ai putea să spui cum și când, pur și simplu într‑o zi te trezești că nu mai ești în stare să simți asta și asta.
Poate că numai ura durează puțin mai mult; pentru că nu‑ți iese din minte fața agentului care te‑a arestat; sau a judecătorului care te‑a interogat, anulându‑ți viața în mai puțin de douăzeci de minute, în noaptea aceea în care te‑au făcut să semnezi în grabă, fără preambul, o foaie de hârtie scrisă cu o caligrafie incertă, cum la fel de incert devenise și viitorul tău, și tu încă habar n‑aveai. Nu era timp pentru explicații, în rutina nocturnă a biroului prost luminat de la etajul trei, unde se dădeau bilete numai dus pentru infern.
Mai erau mulți care așteptau în urma lui. Fusese o noapte rodnică: Lubeanka mișuna de nenumărați dușmani ai poporului, fără știrea lor, care trebuiau clasați în dosarele gata pregătite pentru utilizare. Delicte imaginare și destine deja scrise pe formularele gata imprimate.
Iată de ce mai continui să urăști; până când, într‑o zi, îți dai seama că nici măcar ura nu mai este de partea ta, ci devine în cele din urmă un monstru, care te mistuie, așa cum viermele mistuie mărul care l‑a adăpostit.
Dă‑o-n mă‑sa și de ură.
Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Vremea. Traducere de Anca-Irina Ionescu