Nota se termină brusc, de parcă efortul autorului fusese îndreptat exclusiv către descrierea profilului acestui ziarist central, bun prieten cu Oscar.
…Dar toate aceste completări sunt aluviuni necesare pentru culoare, atmosferă. Poate și pentru adevăr. Partea dură a biografiei lui Cezar – autenticul vânat al bunicului! -, care este și unul dintre momentele dramatice ale poveștii optzeciste, abia acum urmează.
A doua zi, pe 3 iunie, au ieșit ziarele principale ale A-ului. Gazeta din A și Tribuna Veche. Ambele aveau câte o bombă informațională legată, fiecare în parte, de câte o latură a personalității lui Cezar Fecioru.
Oscar publicase documente privind o colaborare, se pretindea, a lui Cezar Fecioru cu Securitatea României comuniste, iar Vraciu dăduse la iveală dovezi ale calității de urmărit de către Securitate al “stindardului Revoluției”, cum era numit Cezar. Se iscase o uluială colosală în tot A-ul, și nu numai. Informațiile ajunseseră imediat la Abadovici care le respinsese pe cele cu colaborarea, clasificându-le drept diversiuni, dar le păstrase pe cele privind urmărirea, titrând pe prima pagină a Faptelor zilei: Povestea unui erou.
Doar Nae Lefterache, uimit și nu prea, chinuit de neajunsurile zilnice ale unei familii numeroase – trei copii! -, se pare că spusese stoic, intuitiv:
– Amândoi au dreptate…
Dar să nu mai întârzii și să dau la iveală nota nr. 6.325 referitoare la conținutul articolului lui Carol Vraciu: Creierul Revoluției din A, ascultat, turnat, urmărit, întemnițat. Redau articolul ca atare.
“Iar cum a început totul. Nota informativă strict secret nr. 11/1/03.09.1981 ne prezintă momentul în care Cezar Fecioru discută cu un ins din Sibiu, M.B., ambii participanți la un festival de folk din Galați, despre posibilitatea de a publica o carte la care lucra. Ea se numea Contradicțiile irezolvabile ale socialismului și sentimentul absurdului existențialist. Sursa care se află la baza notei informative spune că numitul Cezar Fecioru și-a exprimat dorința de a pleca din A, poate în București, unde cunoștea un om de cultură. Planul era să-și publice cartea, un eseu original, spunea el. În același timp, sursa precizează că lui Cezar Fecioru nu-i mai plăcea nimic în A, ca și în întreaga Românie. Totul, zicea el, îți inspiră un sentiment defetist, de neîncredere, de stranietate a existenței. Te simți suspendat între dorințe vagi de realizare și lipsa mijloacelor de a o face concret. Te miști într-o clisă murdară, originară, de neînlăturat, în care picioarele-ți sunt etern prizoniere, iar mintea, sub presiunea lipsei de orizont, este acoperită de o ceață pâcloasă dincolo de care, dacă te străduiești, poți intui ceva, dar nu ceva anume, o formă clară, ci o incertitudine și-o imprecizie: o «fata morgana». Viziunea apocaliptică pe care dl. Cezar Fecioru o avea de-atunci pentru A, dar și pentru România, s-ar putea origina psihanalitic în expresia unui fost profesor de-al lui – despre care-și amintea, uneori -, care, pentru că mai mereu era nemulțumit de cum mergeau lucrurile, răspundea la banala întrebare ce mai faceți? cu absconsa formulă “Ceață pe Tamisa, băieți!” Atunci, povestea Cezar, toți știau că pentru profesor, lumea, încă o dată, nu era cum ar fi trebuit să fie…
Cu acest fond sufletesc, Cezar Fecioru nu putea ajunge decât în temnițele comuniste.
Din temniță în temniță, prin Aiud, Jilava, și toate celelalte, tânărul Cezar Fecioru ajunge, din fericire, într-un salon special cu nebuni. Erau nebuni calmi, sustrași lumii socialiste. Motivația comuniștilor asasini fusese justă, din punctul lor de vedere: să protestezi față de Dictator în Gara de Nord, să nu-ți trădezi complicele (astăzi știm că-n gară au fost doi, iar al doilea, Daniel Astatin, scăpase ca printre urechile acului), să-ți riști tot destinul tău de tânăr înzestrat – toate astea nu te puteau recomanda decât ca un nebun de legat.
Membrii Comisiei de expertiză a cazului l-au examinat și, în urma dialogului cu proaspătul pacient, au trecut în fișă un diagnostic obișnuit pentru deținuții politici: atitudine isteroidă pe fond sociopat, instabil, frenetic, cu discernământ. Omenia acestei comisii a dus, în scurtă vreme, la eliberarea sa, după ce a mai făcut un popas, în zeghe, desigur, la penitenciarul Rahova.
Și acum vin întrebările fatale! În acel timp al ororii ce făceau, oare, oamenii zilei de azi, Oscar Priceputu și Riscu Mirel? Sufereau ei? Aveau ei lipsuri? Nu. Erau ei amenințați, controlați, sabotați, supravegheați? Nu. Cu toată forța, nu! Viața lor, dimpotrivă, era ca un vis frumos, visul democrației socialiste, care a zdrobit viața a milioane și milioane de români.”
Articol de camarad. Al unui îndrăgostit de cauză.
Dincoace însă, în Tribuna Veche, Oscar Priceputu publicase și el un amplu articol privind calitatea de colaborator al Poliției Politice a lui Cezar Fecioru. Astfel, spunea comentariul lui Oscar, ce dăduse fiori reci aiștilor, citând surse “sigure” ale CNSAS-ului, Cezar Fecioru turnase la Securitate încă din liceu, de bună voie, cu mare dăruire, sub multe nume de cod, între care principalul fusese Vlad Țepeș. Vlad Țepeș, spuneau informațiile lui Oscar, era supărat pe toți cei care se abăteau de la normele eticii și echității socialiste: puști care copiau, cei care aveau rude în străinătate, cei care erau evrei, cei care avuseseră în familiile lor legionari, cei care aveau tendințe de evaziune, cei care aveau intenții de părăsire a țării, cei care, în fine, aveau stări de spirit ale tinerilor aserviți plăcerilor sexuale capitaliste, cum era cazul amicului lui, N.T., ce răsfoia reviste străine, de-a dreptul porno, primite pe sub mână.
… Sub tirul demolator al celor două tunuri informaționale, aiștii nu știau ce să mai creadă…
Însă revoluționarii fideli lui Cezar Fecioru au protestat public, unii prin greva foamei, față de “restaurația” ce-o aduseseră Oscar și Riscu în avangardistul A. Mai mult, Vraciu a scos un număr excepțional în Gazeta lui, dedicat deconspirării celor doi, cărora li se publicaseră vechile lor omagii aduse “Tovarășului” și “Tovarășei”, fotografiile ce-i înfățișau în cercurile puterii comuniste de dinaintea lui 1989, sub genericul: Umbrele Ceaușeștilor în A: Oscar Priceputu și Riscu Mirel.
Însă corolarul acestei acțiuni de apărare prin atac a Gazetei, îl reprezentase un text devenit clasic al lui Cezar, un manifest dur, publicat cu literă de 14, pe prima pagină, intitulat: Apel către strigoi. Iată-l, cu tot conținutul, păstrat de bunicul, ținut ascuns, mai bine zis.
“Avortoni ai fiecărei clipe de la facerea lumii, netrebnici trăitori ai preabunului Pământ, năpârci lașe ale unui nou timp, pentru care mulți s-au jertfit – ascultați!
Nu mai pășiți cu îngâmfare în lumea noastră!
Sunteți prea vizibili!
Nu mai vorbiți tare și strident, pentru a fi auziți!
Sunteți prea audibili!
Nu mai râdeți în fața noastră, ca semn al solidarității!
Sunteți cavalerii tristeții acestui popor!
Nu mai dați lecții de morală sălilor pline, inclusiv copiilor voștri!
Sunteți prea murdari!
Priviți-vă doar în oglindă, de trei ori pe zi, atât cât un bolnav își administrează tratamentul, și spuneți cu voce tare: Sunt un strigoi!
Ascultați: eu sunt dreptatea.
Veniți și spovediți-vă la cel pe care l-ați răstignit cu notele voastre. Poate că așa vă veți recăpăta, printr-o minune, statutul de oameni, poate vi se va acorda redempțiunea.
Așadar, pe următorii vă aștept trei zile de azi încolo, la ultimul apel: Bazavan, Ilie, Muntean, Vasi, Sandu, Vică, Mișu, Ioan, Veronica, Surdu, Pripășitu, Oana, Dumitrache, Dobrin, Bălășoiu, Ialomițean, Rac.
Acestea v-au fost numele măsluite, nume de instrumente.
Dacă nu veniți în trei zile, vă voi striga public pe numele voastre adevărate, nefericite, pentru ca lumea să cunoască numele unor unelte oarbe ale Necuratului.
Veniți la tătucul vostru și mărturisiți, la ultimul apel!
Veniți la Judecata din urmă !”
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească