Puține filme au stârnit, în ultima vreme, atâtea polemici, epitete, entuziasme reale – și indignări la fel de puternice – precum Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu, semnat de Andrei Ujică. Este doar unul dintre meritele a ceea ce multe voci s-au grăbit să categorisească drept film documentar și, prin extensie, film documentar eșuat, argumentând în acest sens și având nedumeriri legitime în fața “deraierilor” lui Andrei Ujică de la un gen cu reguli clare. Autobiografia…, în fapt un film de montaj muncit și gândit de realizator împreună cu Dana Bunescu (autoarea montajului, dar și a montajului de sunet) ține, mai curând, ca viziune, de fibra poetică și de trăirile din perioada “Fată de caro / Sub cer indigo” a lui Ujică-cel care scria versuri pentru Phoenix alături de Șerban Foarță, pe care o și descrie undeva “În perioada aceea lucram cu Șerban Foarță la textele pentru Phoenix și trăiam într-o bulă literară care ne permitea să respirăm într-o altă realitate”.
Ca documentar, a fost atacat pe diverse motive, de la lipsa de cronologie, ordine și coerență la o încercare manifestă de edulcorare a imaginii dictatorului defunct. Doar că nu e vorba nicidecum despre așa ceva. Cele trei ore de film care ni se derulează prin fața ochilor reprezintă nu reluarea plicticoasă (cum s-a anticipat) a imaginilor epuizante prin vid de conținut a telejurnalelor de știri din epoca de aur, ci o punere în scenă halucinantă, răscolitoare, suprarealistă. Prin montajul său (qui prodest cărui gen i-o aparține el, până la urmă), Andrei Ujică întoarce cu îndrăzneală, poezie, umor și cruzime spre public scena rotativă a zecilor de ani pe care i-am trăit sub Ceaușescu, pentru a ne reaminti trapele și culisele, sforile, trucurile ieftine și detaliile grotești ale vieților noastre amprentate definitiv de acest personaj și de suita lui.
Nu este vorba atât despre lucruri noi, senzaționale (deși gestica ieșită din conformismul secvențelor oficiale pare să-l umanizeze pe alocuri pe dictator), ci despre un montaj pe care autorul a avut inspirația de-a nu-l supraîncărca prin comentarii sau verdicte, preferând lumina crudă a imaginilor care vorbesc prin ele însele. Rezultatul este un tablou uluitor, pe care nici dioramele cu indieni, cowboy și dinozauri de la Muzeul Național Smithsonian nu-l întrec. Cuplul Ceaușeștilor în vizită la regina Angliei, trecând întâmplător pe lângă inscripția Deep Throat, stânjeneala de rudă săracă, imediat sesizabilă prin alăturarea celor doi cu regina, cu Nixon ori De Gaulle, vizita în studiourile hollywoodiene, cu un Ceaușescu la fel de crispat, mult mai puțin încântat de zglobiul Universal Studios Glam Tram decât de o vizită de lucru la Cocârlații din deal, cei doi făcând baie în mare, alungând muștele pe terenul de volei, că de jucat nu știau să joace, nici măcar să se îmbrace pe terenul de sport altfel decât în… capot și papuci de casă, străbătând terenurile de vânătoare fără măcar să priceapă cuvântul în sine, tot ei plimbându-se cu sania în cojoace de un alb neverosimil, ca în Crăiasa zăpezii pentru uzul dictatorilor. Plus alaiul de activiști de partid care-i însoțeau pretutindeni, cu mutre porcine, costume din stofă scumpă boțite pe corpuri șleampete, nefamiliarizate cu eleganța, cocuri idioate și dizgrație revărsată, care reprezentau, chipurile, elita noastră politică.
Din toată această trecere ipotetică prin mintea lui Ceaușescu și, implicit, printr-o istorie care ne-a costat prea mult și ne-a modificat definitiv, Andrei Ujică reușește să reconstituie un portret șocant de realist, lipind într-un desen nou și palpitant cioburi vechi din ceea ce știm cu toții. Portretul unui om care și-a trăit viața într-o aberantă buclă de adorație față de sine și de propriile convingeri (la care vibra sincer, se spune), dar care a avut ambiția și dorința oarbă de-a include “întregul popor” în această ascensiune care nu mai putea fi oprită.
Portretul unui om căruia filmul îi dezvăluie grimase felurite, zâmbete aproape simpatice uneori, dacă nu ar trăda mai întotdeauna autoîncântare, o siguranță de sine bine plasată în context atunci când se simțea important, o charismă incontestabilă, o istețime înnăscută, dublată însă de o viziune absolut rudimentară asupra lumii (comentariile lui despre poezie, artă, cultură erau de necomentat, iar machetele arhitecturale absolut incomprehensibile pentru mintea lui), o viclenie fără leac, în fine, o grandomanie copleșitoare, dezvăluită de unul dintre cele mai uimitoare momente ale filmului – un discurs ținut oarecum în intimitate, în fața unui mic grup de apropiați, când, în lipsa pupitrului, dictatorul mărunțel gesticulează fără sens, privind în toate părțile și nicăieri, ca Omul Indicator din Pădurea fără rost. Toate acestea, deși în cea mai mare parte a filmului captivează și amuză, nu-l fac deloc pe Ceaușescu mai simpatic, scuzabil ori digerabil ca lider.
Chiar dacă pe parcurs filmul ne readuce în memorie mai toate bancurile cu “Ceașcă”, “Piticu'” sau oricum i-au mai spus oamenii “după”, aproape alintându-l, rezultatul este amar, tulburător și dureros. Vrăjitorul nu din Oz, ci din Carpați, se dovedește o minciună adevărată, o figură proclamată în mod grotesc la rang de voievod, ctitor ș.a.m.d. și lăbărțată ireversibil peste viața a milioane de români. Iar efectul filmului, deși Andrei Ujică nu s-a apropiat de “subiectul” său cu ură sau dispreț, ci (după cum a povestit într-un interviu) cu un soi de înțelegere față de chipul devenit măcar familiar după atâtea ore de studiu, nu este nicidecum repunerea dictatorului pe vreun soclu. Culpabilizarea din off l-ar fi făcut probabil, prin recul, mai uman, mai simpatic, de aceea Andrei Ujică a preferat caracterizarea lui Ceaușescu prin propriile imagini și gesturi, care îl arată pe “preaiubit” în tot ridicolul său.
După această teribilă ședință de spiritism colectiv, stranie și
probabil binevenită după atâția ani, deși încă ne scormonește
memoria cu asprime, niciun spectator ieșit din sală nu poate uita
sau ignora partea întunecată a acestui personaj. Pentru noi toți,
cei contemporani cu el, Ceaușescu este o fantomă lugubră. Abia
pentru copiii drăgălași, asemenea celui de pe rândul din spate,
care întreba: “Mamă, dar de ce strigă oamenii Ceaușescu – BCR?!” și
alte asemenea chestii, va fi greu, imposibil, abracadabrant să
înțeleagă cine a fost Ceaușescu și mai ales de ce… Dar despre
aceste lucruri într-un episod viitor…
Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu. Producție 2010. Regia: Andrei Ujică. Premiera: 29 octombrie. Distribuit în România de Voodoo Films
ANDREEA CHIRIAC-HENTEA (n. 21 ianuarie 1970, Bucure[ti), absolvent` (1994) a Facult`]ii de Jurnalism [i {tiin]ele Comunic`rii din Universitatea Bucure[ti. A fost redactor cultural la “Tineretul Liber”, “Cotidianul” [i “Ziarul de Duminic`”, specializându-se în critica de film, semnând [i în publica]ii de specialitate precum “Pro Cinema”, “Re:publik”, “Apropo”, “ProTV Magazin”, “The One”, “Playboy”. A f`cut parte din staff-ul TIFF – edi]iile din 2007 [i 2008 – ca redactor principal al caietului festivalului. Din 2009 colaboreaz` tot la o rubric` de film la Radio România Cultural.