Sincer sa fiu, in anii ”80 am citit cam din doua-n trei cartile lui Dumitru Popescu* (…Dumnezeu, pentru aliati si inamici deopotriva). in orice caz Muzeul de ceara si Vitralii incolore, si asta din cauza unei cronici surprinzator de aplicate a lui Nicolae Manolescu.
La inceput am crezut ca-i vorba strict de o conjunctura, de un interes anume de politica (si protectie) literara, speculand in folos personal sau de breasla niscai divergente intrapartinice sau o brusca si vremelnica simpatie. insa la lectura am fost captivat de ironia casanta a autorului, de sarcasmele si cinismul lui absolut, de amoralismul bazat pe o raceala de crocodil impenitent, seniorial obosit de exercitarea puterii crude asupra unui teritoriu fatalmente troglodit. Dincolo de stufosenie si grandilocventa, felul prin care Dumitru Popescu prindea la insectar (cam ca Petru Dumitriu in dejism) fizionomii, situatii, destine si caractere tipice deriziunii ceausiste de partid, fascinat de patologia puterii, de contorsionismul lamentabil prin care otrava doctrinei malforma ireversibil, pana la aneantizare, un organism institutional demult uscat, chircit de istorie, – mi l-a facut in chip straniu incitant pe autor. Un autor pe care-l vedeam la televizor in prezidiile plenarelor abia aplaudand, dispretuitor, cu o masca glacial-sfidatoare, intr-o sila magnanima atent calculata, convins parca de propria-i – inutila – eternitate intr-o lume ideologica demult dezlipita din utopie si oricum sortita prabusirii. Avea o figura impenetrabila, de Yahveh necrutator, fals apatic, lasand impresia unei cvasidisidente resemnate, a unui pseudoraspar din lehamite, avand in fond aceeasi acceptare abulica a fatalitatii pe care o aveau toti ceausistii de prima ora, cei care jubilasera (pe buna dreptate) la dezghetul vindicativ al congresului IX, pentru a-si vedea apoi dezumflate toate iluziile, an dupa an, plenara dupa plenara, rotire dupa rotire (de cadre).
Sa-l fi descifrat pe Dumitru Popescu sub masca ofilita a autocompromisului de pe chipul lui Karl Maria Brandauer in Mefisto, sau ar fi (fost) prea mult? Ma rog, fapt este ca in 1993, cand incercam sa-i citesc memoriile (Am fost si cioplitor de himere), m-a topit de plictiseala nu atat extrema paloare a amendarilor doctrinare (in definitiv, cine si de ce sa aiba curajul, printre comunisti, sa separe muntele de neghina de cele cateva boabe de grau ciugulite de pe falimentara inocenta utopica?), dar stilul indigest al memorialistului. Macar la ceilalti intelectuali ai partidului ahotnici de confesiune – Titus Popovici, Silviu Curticeanu, Stefan Andrei, Corneliu Manescu, Burtica, Mizil, Ion Brad s.a. -, in dialogurile Laviniei Betea cu Maurer sau Al. Barladeanu, ca sa nu mai zic de Plesita, gaseam mici dezvaluiri si picanterii la tot pasul, dincolo, desigur, de obositoarea lor convingere ca marxismul e vesnic superior capitalismului imperialist, ca sistemul a fost ideal dar noi am fost netrebnici, iar Ceausescu a fost un mare patriot, un politician cu geniul imbarligarii eficiente a externelor, cazut prada dementei, sotiei infernale, conspiratiilor planetare antiromanesti si poporului nerecunoscator.
Nici acum, la al doilea volum de memorii, nu am avut o lectura prea agreabila, dar simt ca, deradicalizandu-ma (si eu) in timp, am devenit mai ingaduitor cu lipsa de savoare a compozitiei, in favoarea glazurii si a celor cateva bomboane plasate ici si colo pe torta, in special la capitolul stil portretistic.
Desi cunoscut drept ceausist, Dumitru Popescu (n. 1928) devine redactor la Contemporanul in 1950, deci in anii stalinismului dejist. Redactor sef la Scanteia tineretului (1956-1960), apoi la Scanteia (1965-1968), va conduce Consiliul National al Radioteleviziunii intre 1971-1972 (dupa Tezele de trista amintire) si 1976-1981, fiind si presedinte al CCES din 1971 in 1976, pentru ca din 1981 in 1989 sa fie, oarecum surprinzator, a??numai” rectorul academiei Stefan Gheorghiu, urmarind a??din foisor” vanzoleala prostimii, fie cea de partid, fie cea indeobste. Despre a??programul de renovare a Scanteii si noua strategie nationala” n-avem a discuta. E de ajuns sa citam convingerea, pesemne bazata pe fapte, a autorului: “intre Ceausescu si Scanteia se stabilisera in acei ani raporturi de solidaritate si sprijin reciproc. El nu avea alta parghie mai robusta si eficienta in curatirea societatii de mucegai si in descatusarea fortelor dinamice nationale, iar noi gaseam in el protectorul ideal pentru realizarea programului ambitios de maturoi al vechiului si catalizator al spiritului revolutionar”.
an schimb, merita citate cu deliciu portretele picante, fie doar la modul aluziv, parsiv, fie mai ales in aqua forte, unde autorul – nemantuit mizantrop – de-a dreptul exceleaza. Iata-l bunaoara pe Eugen Barbu: “fata masiva, cu cativa negi mari, fara asimetrii, diformitati sau amprente speciale, te putea induce in eroare, facandu-te sa-l taxezi drept bonom placid, meditativ si lenes. ii tradau personalitatea doar zambetul subtire, vag ironic, parca mereu in contratimp cu momentul prezent, sugerand continuitate dintr-un trecut abscons, complicat, plin de mistere… Ochii exprimau curiozitatea mascata a detectivului de clasa, care-si cerceteaza cazurile intr-un computer rece si exact, operand pe loc discernerea si clasificarile. Te privea pe jumatate avid, pe jumatate neincrezator… cautatura te intorcea pe toate fetele si, in timp ce te credeai in raza unei pasive simpatii si a unui inofensiv interes de moment, erai pur si simplu persiflat si minimalizat cu o cruda nesinceritate”.
George Georgescu, figura prea putin prezenta in memorialistica noastra, a??era o uzina de sensibilitate rafinata, un pol al universului prin care treceau toate efluviile muzicale (…) Purta vestoane de casmir cenusiu sau bleumarin usor parfumate, care iti chemau palma pentru a starni in textura ecoul unor note somnoland sau murmurand in vis”. Ce ziceti ? Sa vedeti ce urmeaza.
*) Dumitru Popescu, Cronos autodevorandu-se… Panorama rasturnata a mirajului politic. Memorii II, Editura Curtea Veche, 2006, 257 pag.