Trei sute
Constantin Stan
Vremurile confuze, rapiditatea derularii evenimentelor sau pur si simplu propria-mi varsta m-au facut, probabil, sa constat ca dupa 1990 am tot mai putine repere. Mi-e greu adesea sa spun ce mi s-a intamplat in 1992 sau 1995, in 1997 sau 2002. Timpul pare un continuum, cu borne putine si, chiar si cand sunt vizibile, acestea apar doar cu verificarea agendei, actelor, documentelor. Anul 2000 este insa foarte clar delimitat in memoria mea. Uneori imi spun ca pentru mine atunci a inceput mileniul, fix in 2000. Veneam dupa o perioada confuza. Facusem gazetarie din greu spre a-i imbogati pe unii, a le da altora un nume, lucruri care fara indoiala vor face parte din memoriile mele de gazetar, atunci cand ma voi apuca de asa ceva. Nu scrisesem pentru mine decat o singura nuvela (“El-Iskanderya. Ninge, hai acasa”) si, in general, asistam de la distanta la convulsiile lumii literare si mai ales la spectacolul proletcultist prin care se incerca stabilirea noilor ierarhii. Parca tot mai des, in locul cuvintelor scrise/spuse de necrutatorii barzi ai epocii, citeam/auzeam celebrul manifest al tobosarului vremurilor noi: “Cand voi lovi o data eu cu barda/ Aceasta stanca are sa se crape:/ Baieti, aceasta este arta!”. Barda si scandalul erau motorul foamei de fi cineva peste noapte, foame care, de altfel, cuprinsese toata societatea romaneasca. Nimeni nu voia sa astepte, cu totii voiau sa dea tunul: in politica, in afaceri, in cultura. Sau, daca se putea, in toate deodata. De aceea, proiectul mi s-a parut la inceput utopic: o revista culturala care sa nu fie supusa modei scandalului, stralucirilor de o clipa. O revista care sa recupereze personalitati din varii domenii. O revista care sa ordoneze totul din perspectiva istorica. O revista deschisa valorilor oriunde s-ar afla acestea si oricum s-ar exprima ele estetic. Cei sase ani si cele trei sute de numere mi-au demonstrat ca se poate. Intr-o utopie intri insa fie cu entuziasm si fara nici o rezerva, fie nu intri deloc. Am acceptat sa intru si sa ma misc in interiorul unei realitati care de la distanta poate parea utopie. Echilibrul, stabilitatea, asociate libertatii sans rivages propuse de ZD, mi-au ordonat viata si viata literara. Rubrica propusa de Stelian Turlea mi-a dat posibilitatea sa plec de la faptul de viata pentru a descoperi in el semnificatii si profunzimi pe langa care altminteri as fi trecut. Am descoperit astfel ca exista si-o splendida vocatie a asezarii in umbra pentru a-i face pe altii sa straluceasca (asa cum este cazul figurantilor in teatru), ca gloria este inselatoare si ca o viata risipita in mirajul si credinta eternitatii ei este searbada la batranete (si-am scris despre astfel de oameni uitati azi de catre cei ce ieri nu incetau a-i ridica in slavi), ca exista scriitori exceptionali despre care nu se scrie si multe alte subiecte ce m-au facut, in primul rand pe mine, sa fiu atent la valorile umane si culturale, la a pretui mai mult din perspectiva timpului viitor decat din cea a inselatorului prezent. De trei sute de saptamani, miercurea si joia scriu pentru ZD, iar vinerea, la prima ora, ma duc la batranul meu chioscar sa-mi iau ziarul. Sunt borne care-mi ofera stabilitatea si echilibrul intr-o lume nesigura si labila.
A fost odata…
Tudor Calin Zarojanu
…ceva numit Suplimentul Literar-Artistic al Scanteii Tineretului. Azi suna ca dracu”, dar atunci era un debuseu al tinerelor genii. Printre care si eu. Gratie lui Alex. Stefanescu, omul care m-a descoperit si pe urma a refuzat sa ma acopere la loc.
A trecut un deceniu si jumatate. Intre timp, in decembrie 1989 s-a intamplat ceva. Ce – nu-i clar pana acum. Fapt e ca s-a dat drumul la presa libera. In care hop si eu, dupa 12 ani de informatica. La un moment dat, un tip despre care stiam ca inventase cel mai tare din parcare jurnal TV, mutandu-se pe urma in alta televiziune, pe post de eminenta cenusie (asa umbla vorba prin targ), s-a apucat sa faca nici mai mult, nici mai putin decat un Sunday Telegraph dambovitean. Conform proiectului initial, acesta urma sa aiba 64 de pagini, de care sa raspunda opt cetateni. Unul dintre acestia am devenit eu, pentru ca Alex. Stefanescu m-a recomandat lui Stelu” (ca uitai sa spun, asa-l cheama, Stelu”, Stelica, Stelian Turlea).
Vedeti ce bine ca am scris in SLAST?
Ne-am pus pe treaba. Din echipa facea parte, intre altii, regretatul Radu Anton Roman… Am tras vreo enspe numere “in orb”. Ziarul de Duminica arata super. Numai ca 64 de pagini erau prea mult si prea devreme. Asa ca Stelu” a redimensionat proiectul la opt pagini, iar echipa la patru: Bogdan Ghiu, Ioan Es. Pop, Daniel Nicolescu si subsemnatul. Fiecare era calare pe cate doua pagini, iar Stelica era calare pe noi.
A urmat o perioada in care, marturisesc aici cu orice risc, nu mi-am meritat banii (decat poate drept compensatie pentru anul “in orb”). Pentru ca, de la bun inceput, ZD a fost rubricat la numar de semne, colaboratorii erau parolisti, iar echipa de tehnoredactare de la Ziarul Financiar – impecabila. Veneau articolele, Dana Fratila le punea in pagina, Cristi Iovitu avea grija de poze, iar eu ajungeam in Luterana cand totul era gata. Ma uitam inteligent peste pagini (5 si 6), n-aveam nimic de schimbat, ziceam “Bine” si gata. In afara de ceea ce scriam eu insumi, fireste.
Asa a-nceput povestea… O poveste care dureaza si azi, povestea – o spun fara nici o ezitare – celei mai bune si mai vii reviste de cultura din Romania. Care acum, la aniversare, macar o data, ar trebui sa poarte titlul Ziarul lui Stelu”.
Opiniile unui frustrat
Emanuel Badescu
Inca de la inceput, privind cu ochii mintii structura Ziarului de Duminica, am avut impresia ca ma aflu dinaintea unui proiect mult prea rafinat ca sa reziste pe o piata comerciala care, subjugata de tainicele principii ale vandabilitatii, incearca sa substituie valoarea cu nonvaloarea si sa convinga ca timpurile culturii reale au apus. Mi se parea ca criza produsa de saltul de la “cultura de rezistenta in fata asediului tampeniilor proletcultiste” la “cultura libertatii” va dura un numar de decenii, cam cat ar trebui sa dureze schimbarea unei mentalitati, a unei generatii.
Succesul Ziarului de Duminica este succesul unui concept cultural indraznet, axat pe incursiuni in trecut concomitent cu explorarea prezentului artistic romanesc si demonstreaza ca m-am inselat. Am toate motivele sa sper ca romanii au regasit traiectoria de anvergura europeana de dinainte de invazia analfabetilor rosii, cand un Serban Cioculescu era profesor la Gaesti, iar Mircea Eliade – aproape un anonim.
Pacostea supraexpunerii
Dan C. Mihailescu
Acum sase ani, prin martie 2000, pe cand puricele critic din mine tocmai se potcovea cu a 131-a recenzie in revista 22, m-am trezit coplesit telefonic de oferta domnului profesor Nicolae Manolescu si ispitit irezistibil. La ce-ti mai trebuie cronica de sase pagini dactilo saptamanal? Doua pagini sunt prea de ajuns. Nu mai trebuie sa demonstrezi pe spatii largi ca ai carte si talent, gata, de acum n-ai nevoie decat de verdict, de buna-credinta si de directie literara… Cam asa glasuia Sirena manolesciana, care pre multi juni critici (de scriitori nu mai spun!) i-a pastorit, matritat, deturnat, definit si raspopit.
Eram, recunosc, obosit de exercitiul acela “intampinatorist” din octombrie 1994 in martie 2000, literalmente stors de obligatia de-a umple sase foi cu citate, cand ideea in sine s-ar fi multumit cu una, doua. Astfel incat, sfios dar ferm, i-am comunicat Gabrielei Adamesteanu decizia luata (si asa cred ca abia astepta sa scape de omul de dreapta care-i incurca indeajuns de agasant agenda ideologica) si am campat cu arme si bagaje, alti sase ani, in bivuacul Ziarului de Duminica.
Aici am dat taman de constrangerea inversa: cum sa spui totul in doar doua pagini, tocmai tu, natura logoreica, digresiva pan-la Dumnezeu si maniac al citatului cu skepsis?!? Ei bine, recent am incheiat a 250-a carte recenzata pentru ZD (evident, destule au avut nevoie de doua, trei foiletoane) si uite ce cadou otravit ii fac public prietenului Stelian Turlea chiar la numar aniversar: preaviz de incheierea colaborarii!
Sunt, astazi, la fel ca atunci, cu lehamite de noutati si foame de literatura veche, cu pofta de tacere si singuratate, obosit de reluarea acelorasi autori, cu aceleasi teme si stiluri, cu mizantropia acutizata de hartuiala scriitorimii vesnic nemultumite, insatiabile de epitete absolute, carcotasa, prepuielnica, disolutiva. Si curios de strainataturi editoriale. Si depasit in buna masura de noile tendinte, limbaje, atitudini. Si tot mai captiv prejudecatilor, asteptarilor de paseist inrait, tot mai doctrinar, mai eticist, mai batran ca perceptie estetica. Pe de alta parte, fata de 2000, cand abia daca numarai pe degetele unei maini criticii de intampinare, acum, la o cat de iute ochire, tot afli zece nume creditabile, care dau cota la bursa si pe care se pot oricand baza toate generatiile aflate in sfanta functie conflictual-benefica.
In plus, nu stiu cand am ajuns asa un Haplea mediatic: recent mi-am numarat in numai zece zile, alaturi de cele sase prezente saptamanale la PRO TV, inca doua la TVR, doua la TVR Cultural, una la Radio Romania Cultural, basca recenziile din ZD, Jurnalul National si rubrica din ID… E peste poate! Trebuie inceputa de undeva plivirea buruienirii de sine.
Ca sa nu cad in ridicol, pun punct lamentatiilor si-mi iau, scurt, ramas bun de la cronica din ZD. Pentru mine a fost o cotitura in destinul (si stilul?) critic. Mi-a inlaturat ceva din infantilismul literar si m-a facut ceva mai meserias, mai sigur pe voce, mai nepasator la reactiile fatalmente veninoase ale concurentei, mai constient de impactul verdictelor (exemplu suprem: recenzarea primului volum din Jurnalul lui Mircea Cartarescu). Asa am rotunjit si volumul al treilea din “Literatura romana in postceausism”, asa am luat cunostinta – prin publicul cititor al Ziarului Financiar – de un coltisor definitoriu din lumea afacerilor, asa mi-am facut cateva noi iluzii de prietenie. Este timpul altui brau din micul infern al dulcii ratari.
La 26 mai 2000, am inceput cu Nicolae Steinhardt, “Dumnezeu in care spui ca nu crezi…”. Oare cu ce carte voi incheia bucla, la 30 iunie crt.?
De ce scriu la ziar?
Oltea Serban-Parau
Gandindu-ma ce mi-ar placea sa scriu pentru aniversarea Ziarului de Duminica, am inceput sa-mi pun problema de ce imi place atat de mult sa scriu tocmai in acest ziar, revista, supliment de cultura sau cum mai poate fi el numit. Si mi-am dat seama ca unul dintre motivele principale este acela ca imi place foarte mult sa-l citesc. Iar acest fenomen s-a intamplat inca de la primul numar. Indiferent cat de obositoare, plictisitoare, agasanta sau stresanta saptamana am avut, vineri spre sambata noaptea am parcurs aproape de fiecare data cateva dintre articolele din Ziarul de Duminica.
Pe de o parte, concizia – conditie impusa de coordonatorii publicatiei – ramane una dintre calitatile care confera ritm si culoare majoritatii articolelor si este una dintre particularitatile acestui ziar de cultura, tentatia desfasurarilor ample si nu neaparat interesante fiind una dintre “bolile” presei romanesti de gen. Pe de alta parte, privind ca scriitor si nu ca si cititor, cred ca niciodata n-am avut ocazia sa fiu mai constanta, mai coerenta cu mine insami decat in coltul din dreapta jos al paginii sapte din Ziarul de Duminica, supunandu-ma cu fervoare ordinelor editoriale generate de rubricizarea stricta si de diversitatea tematica a publicatiei, pastrate si ele de acum trei sute si mai bine de saptamani.
In consecinta, chiar daca uneori subiectele muzicale ale zilei palesc si incep sa-mi pun intrebarea “La ce bun”, imi aduc aminte cu cata placere citesc celelalte articole din Ziarul de Duminica si incerc sa redevin interesanta chiar pe taramul nonverbalei arte muzicale.
O placere
Cristian Crisbasan
In afara de relatia cu sotia mea si de scris rubrica bilunara la Ziarul de Duminica, nu stiu sa mai fi facut vreun lucru timp de peste sapte ani. Si am sa continuu sa scriu pentru ziar atata vreme cat textele mele vor mai fi cerute.
Din casatorie au rezultat doi copii. Din relatia cu Ziarul de Duminica au iesit doua carti: “Delicte minore” si “Oameni toxici”. O recolta minunata.
Mi-aduc aminte de ziua in care am realizat ca, pe nesimtite, trecusera aproape sase ani de colaborare. Nu mi-a venit sa cred. Dar asta era. Si asta e.
Si e foarte bine. De ce?
Eu cred ca tot ceea ce face omul in viata face condus de principiul continuei cautari a placerii. Cautam oricand, oricum, in tot ceea ce facem, sa ne simtim bine, fie ca e vorba de iubire, de profesiune, de sex, de bani, de glorie, de cultura, de stil de viata, de mancare, de somn, de lene si de restul. Si suntem atat de dependenti de aceasta continua cautare – care ne provoaca, adesea, o placere dulce-amara in cheie tragic-comica – incat consimtim chiar sa facem lucruri neplacute, fiind siguri ca vom fi recompensati, intr-un final, cu halci generoase de placere.
Ce vreau sa spun cu asta? Pai, colaborarea mea cu Ziarul de Duminica a fost, este si va fi o placere. De aia o fac de atatia ani. Si de aia am s-o mai fac. Copii nu stiu daca o sa mai fac. Dar din colaborarea viitoare cu ziarul vor mai iesi alte carti, sunt sigur.
Asa ca “La Multi Ani!” si ne reintalnim peste doua saptamani!
Vineri sau limburile ziarului pacific
Daniel Nicolescu
In momentul cand am ajuns in ceea urma sa devina redactia ZD, stiam, de ani buni, saptamanalul iberic “Jueves”, un soi de “Fluide glacial” mai putin glacial, caci situat mai la sud. Dar la fel de simpatic. Ticnitul hebdomadar avea scris pe coperta, numar de numar, “Jueves, la revista que sale los miércoles”. Ce poate fi mai ametitor, mai delirant atragator, dupa ce ai visat, ani la rand, la aceasta potriveala calendaristica ranjind ca soarele din Pays de Cocagne sau ca pisica de Cheshire din Tara Minunilor, decat sa fii invitat sa lucrezi la Ziarul de Duminica, ziarul care apare vinerea? O data trecuta clipa de extaz (e doar o figura de stil, n-a trecut nici azi!), am prins sa cuget adanc. Ce-o face oare el, ziarul asta scris de oameni seriosi, de vineri pana duminica, ziua cand ii vine sorocul titular? Nu se plictiseste? Nu-i trebuie nimic? Uite ca, de sase ani de cand il tot pandesc la coltul sfarsitului de saptamana, nu l-am simtit nutrind dupa ceva ce n-are. Nu se cearta, nu icneste, nu face spume la gura, nu bate din picior, nu fluiera a paguba, dar, ce e drept, nici in biserica (ceea ce, pana la urma, inseamna buna-cuviinta). Sa spunem lucrurilor pe nume: am invatat de la el ca multumirea de sine poate fi un factor de progres. Si, in plus, ca si in materie de normalitate se poate progresa.
Iubit de la numarul 1
Marcela Gheorghiu
O anecdota spune ca doi instrumentisti, angajati ai unei mari orchestre simfonice, intra in concediu si-si propun sa mearga la filarmonica sa asculte si ei, din sala, Simfonia a V-a a lui Bethoveen. Dupa concert, isi spun unul altuia: “Acum inteleg de ce era intotdeauna sala plina. Din stal se aude si melodia”. Punandu-ma in locul celor doi, nu pot spune decat ca, din punctul meu de vedere, de-a lungul celor sase ani, ZD s-a vazut a fi spatiul care s-a pus la dispozitia tuturor personalitatilor culturale de la noi. I-ati numarat cumva pe interlocutorii rubricilor de Interviuri si Confesiuni? Dar pe colaboratorii care au poposit in paginile ziarului? Sincer, nu cred sa existe multe publicatii de cultura care, dupa 1989 si intr-un timp relativ scurt, sa fi adunat atatea personalitati ca ZD-ul in sase ani. Uimitor acest Ziar de Duminica, ajuns la numarul 300 si iubit sincer inca de la numarul 1, din acel mai 2000!
Numarul Unu nu era de-aici
Ioan Es. Pop
Avusesem intentia sa-i evoc in randurile de mai jos pe cei care au semnat in primul numar al ZD, dar acel numar, tocmai acel numar, a disparut din colectia noastra. Se afla in bibliorafturi, frumos randuite, doua sute nouazeci si opt de numere, cel de fata isi va afla si el locul astazi printre ele, dar numarul unu, intrupand insasi Unicitatea, si-a luat zborul nu numai din colectie, ci si din lumea asta. Si nici daca oarecine ar repara neajunsul si ar pune in loc un alt exemplar al acelei prime editii, nu m-ar putea convinge ca acela e numarul unu, Adevaratul Numar Unu. Eu cred ca Adevaratul Numar Unu a existat doar pentru a face posibile numerele doi, trei, zece, trei sute, dupa care s-a intors printre lucrurile invizibile si nemuritoare din randul carora a coborat.
Loc rezervat in istoria presei
Alex Stefanescu
O revista cu un tiraj de ziar – ce altceva si-ar dori un om de cultura? O publicatie care sa se ocupe de literatura, muzica, teatru, film, istorie, pictura, ca si de alte domenii, aflate, de regula, in dizgratia proprietarilor de trusturi de presa si care sa sa ajunga totusi la publicul larg.
Aceasta neverosimila insumare de calitati a realizat-o Stelian Turlea, inventand Ziarul de Duminica. Ziar care nu este ziar, ci o revista selecta si atragatoare, inclusa ca bonus intr-un ziar gandit si scris de profesionisti ai domeniului, Ziarul Financiar.
Originalul saptamanal are priza la agitata realitate culturala imediata, dar (prin unele articole de sinteza) si acces la atemporalitatea culturii. Colaboratorii ei sunt toti oameni de valoare (un singur exemplu: eu), obligati de Stelian Turlea, intr-un stil politicos-dictatorial, sa scrie bine si repede, dar si sa se duca la timp la casierie sa-si ia banii.
Polemicile nu lipsesc din paginile Ziarului de Duminica, dar au ceva matasos, ca snurul cu care este strangulata iubita infidela in dramele romantice. O noutate o reprezinta publicarea unor romane in foileton, ca in vremurile bune ale literaturii. Textele cu caracter memorialistic-documentar figureaza de pe acum in bibliografia unei intregi armate de cercetatori ai trecutului nostru cultural. Un mare interes il prezinta, de asemenea, extrasele ample din carti in curs de aparitie. Iar editorialele lanseaza (sau relanseaza) discutii cu mare miza culturala.
Fastuoasa, dar si prietenoasa (paradox realizat numai de adevaratii artisti) este conceptia grafica a publicatiei. Ilustratia si textul se imbratiseaza, cu o voluptate amoroasa, creand un spectacol grafic mereu atragator.
Este magulitor sa colaborezi la Ziarul de Duminica. Si este o placere sa-l citesti. Ajuns la numarul 300, el are deja o istorie si, cu tot cu istoria lui, un loc in istoria presei romanesti.
300
Stelian Turlea
Mai 2000 – mai 2006. Ziarul de Duminica a aparut in acest interval de 300 de ori. Fara zbateri, fara publicitate agresiva, chiar fara publicitate, s-a impus prin perseverenta cu care a urmarit directiile anuntate in primul editorial.
Peste 400 de oameni de cultura romani si straini, din toate domeniile – de la scriitori si artisti plastici, la filosofi, istorici, arhitecti, compozitori, interpreti, arheologi, profesori universitari si multi altii – si-au impartasit ziarului, in aceasta perioada, ideile legate de un fenomen sau altul al vietii culturale ori au povestit despre drumul lor spre cunoastere si despre oamenii de valoare pe care i-au intalnit. Oameni admirabili care si-au facut un tel din a izbandi, oameni uitati care au avut intotdeauna ceva de spus, oameni care au zidit ceva fara sa se bata cu pumnii in piept si sa-si clameze meritele la drumul mare. Oameni-model. Interviurile si confesiunile insumeaza peste 2.200 de pagini si au fost stranse in sase volume de “Antememorii”.
Cateva mii de articole diverse – cronici de carte, de expozitii, de teatru, de concerte, de spectacole, profiluri de oameni de cultura (indeosebi dintre cei pe care presa si lumea in general ii ignora, pentru ca nu obisnuiesc sa apara in prim-plan cu realizarile lor), reportaje, foiletoane, anchete, documentare, prezentari de carti din toate domeniile (literatura, istorie, stiinte, arta) s.a.m.d. -, relatari despre fenomene, concerte, gale, festivaluri, reuniuni, colocvii si targuri felurite, descoperiri, strategii si schimbari de strategii, sute de colaboratori care au scris cam despre tot ce s-a petrecut in viata culturala in ultimii sase ani. Nu amintesc toate datele acestea aride din impaunare, ci pentru ca in mod cert ele cuprind un fragment din pulsul vietii noastre la inceput de secol si de mileniu, sunt o marturie pe care n-o anticipam decat anevoie cand pregateam aparitia primului numar al ziarului.