Aparent făcând parte dintr-un cu totul alt roman, în ianuarie 1673, tot în Anglia, Mary Carleton a fost executată prin spânzurare, iar scribul simte nevoia să dea câteva explicații despre acea “femeie fatală” și despre rolul ei în viața Celui de Al Optzeci și șaptelea. (Scribul, ca de obicei, nu se poate abține să nu sublinieze cât de complicate au fost obstacolele ce au stat în calea devoalării vieților eroilor săi: pe Mary Carleton Cel Umil n-a cunoscut-o niciodată! Greutatea, simte nevoia scribul să se dea important, nu constă atât în a descoperi personajele din mulțimea nenumăratelor trupuri ce se perindă fără oprire prin fața sa, ci de a înțelege ceea ce pare de neînțeles privit cu ochi obișnuiți, cu mentalitățile altui timp. Iar cazul Mary Carleton constituie o pildă excelentă pentru această afirmație.)
Mary Carleton, alias Mary Moders, alias prințesa van Wolway din Köln, alias…, originară din Canterbury, a devenit subiectul cel mai la modă în ultimele decenii ale veacului al XVII-lea. Ca și în cazul lui Thomas Blood, și narațiunile despre acest personaj au încâlcit atât de mult adevărul istoric (?), încât și informațiile atestate sunt tot mai mult puse sub semnul întrebării. De pildă, chiar și data și locul nașterii, acceptate vreme de secole, sunt așezate acum între paranteze. Mary Carleton a rămas în istorie drept unul dintre cei mai mari escroci ai tuturor timpurilor, după ce, folosind diferite identități, s-a căsătorit cu un mare număr de bărbați de pe diferite meleaguri ale continentului, bărbați pe care i-a părăsit furându-le bunurile de preț. Când, în ianuarie 1673, și-a aniversat a treizeci și una aniversare a zilei de naștere, se afla în celula condamnaților la ștreang, așteptându-și execuția. Pe lângă succesivele acuze de bigamie, întoarcere ilegală din surghiun în Anglia, escrocherii repetate, în popor se vorbea și despre mai multe crime, mai ales că unii dintre soții ei au murit curând după ce i-a părăsit. (Pe urmă, s-a dovedit că n-au fost atâtea omucideri câte i s-au pus în cârcă și în niciunul dintre cazurile în care bărbații ei s-au prăpădit cu adevărat nu s-a putut dovedi că Mary ar fi operat cu otravă, așa cum se pretindea. Dintre bărbații ei, unii s-au stins de inimă rea, alții de boală. Interesant este că, la spovedania de pe patul de moarte, mai mulți foști soți n-au uitat să-l roage pe Dumnezeu s-o ocrotească pe cea pe care, în pofida tuturor relelor pe care le-a săvârșit, n-o puteau uita! Desigur, asemenea amănunte picante trebuie, de asemenea, privite cu prudență, mai ales că femeia însăși a publicat o carte – “The Case of Madam Mary Carleton” – și nu trebuie trecut ușor cu vederea că cele scrise acolo provin de la o persoană pe care minciuna a făcut-o celebră, chiar dacă nu ea ar fi fost nemijlocit autorul lucrării.) Unul dintre bărbații înșelați de Mary Carleton a fost Andrew Mosley. Logodit cu “prințesa van Wolway din Köln”, acest gentleman bogat s-a pomenit părăsit chiar în ajunul nunții, prădat de toate bijuteriile de familie și hârtiile de valoare din casă. Sir Andrew era un actor cunoscut al lumii mondene londoneze și, după moartea părinților săi, locuia împreună cu cele două surori. Acestea au fost și ele cucerite de viitoarea lor cumnată, din perspectiva partidelor atractive pentru care se pregăteau, însă s-au trezit și ele ruinate, Mary fugind și cu dotele lor. Fratele domnișoarelor Mosley nu putea face public modul cum a fost escrocat – se pare că nici altfel n-ar fi făcut-o! -, pentru a nu se autoexila atât de brusc din mediul cu care s-a obișnuit și căruia îi aparținea. În disperare de cauză, a recurs la o serie de împrumuturi și a intrat în mai multe afaceri, alături de foștii săi prieteni. Poate că planul ar fi reușit, însă înainte de a apuca să recupereze primii bani, s-a și aflat adevărata identitate a “prințesei de Wolway” și de dezastrul pe care l-a lăsat aceasta în urmă în Palatul Mosley. Pentru a nu ajunge în închisoarea datornicilor, sir Andrew a părăsit pe ascuns Londra și a sosit, sub alt nume, în Europa. În clipa aceea se afla într-o situație asemănătoare cu fosta sa logodnică, și ea trăind incognito pe continent. Soarta a vrut ca ei să se mai întâlnească o dată și să mai petreacă o săptămână împreună, Mary acordându-i celui care o mai iubea la fel de pătimaș un bonus. (În carte, după ce descrie una dintre aventurile femeii – desigur, disculpând-o de orice vină -, un personaj, probabil însuși sir Andrew, exclamă: “Am pierdut totul, dar asigur pe oricine că a meritat!” Și adaugă: “Mi-e milă de cei ce îmi deplâng soarta: ei habar n-au de ce noroc minunat am avut eu parte, noroc pe care doar cel ce l-a trăit îl poate aprecia șla justa lui valoare – nota scribuluiț și pentru care niciun preț nu este exagerat!”) După ce Mary l-a părăsit la fel de abrupt ca prima oară, bărbatul a hotărât să colinde lumea trăind de azi pe mâine, purtând în suflet fericirea menită să-i hrănească restul zilelor. Înfășurat într-o rasă de călugăr, el, altădată un protagonist al saloanelor de distracții, a ajuns până în Alsacia, hrănindu-se din mila localnicilor, iar acolo s-a întâlnit cu Smither și cu însoțitorii aceluia.
De fapt, s-au întâlnit incognito doi autori amatori, dar de mare succes: unul care a scris viața și aventurile colonelului Thomas Blood și altul care a oferit o variantă personală vieții celebrei Mary Carleton. Însă starea lor de spirit era diferită: după ce a aflat de sfârșitul cumplit al iubitei sale, fostul sir Andrew nu mai vedea alt rost al vieții decât reînvierea unui scurt și atât de drag trecut, prezentul fiindu-i în întregime indiferent, în vreme ce Smither, mai tânăr cu douăzeci de ani, dorea să-și salveze pielea și să înceapă o nouă viață în ținuturile de peste mări. Mosley își spunea acum Pater Francis, călugăr benedictin, lăsase să-i crească barba și devenise de nerecunoscut. În schimb, fostul secretar particular al lui Thomas Blood nu-și schimbase înfățișarea și “monahul” l-a recunoscut, întrucât, până nu demult, nelipsit al protipendadei londoneze, făcuse cunoștință cu colonelul prin saloanele lumii bune, dar și în particular. O vreme, cei doi au plănuit o mare afacere comună, prilej cu care au avut mai multe întrevederi în prezența lui Smither, omul de încredere al lui Blood.
Pater Francis le-a povestit că Thomas Blood își vedea de treburile lui, însă nu contenea să dea relații despre “tâlharii care au atentat la cele mai sfinte însemne ale coroanei britanice”. Drept urmare, în contextul diferitelor alianțe împotriva Franței între Anglia și alte puteri – printre care și Spania -, lui Mosley i se părea că nu era foarte înțelept pentru cei patru să încerce să traverseze peninsula iberică.
În contrapartidă, aceștia i-au adus o veste importantă lui sir Andrew: Mary Carleton nu a fost executată public, ci în curtea închisorii. Se zvonea că femeia, obișnuită să iasă din tot felul de încurcături, ar fi plătit paznicii și gâdele și că, la Tyburn, ar fi fost spânzurată o altă prizonieră în locul ei. Ulterior, ar fi părăsit Anglia și ar fi dispărut cine știe unde. Și cine știe sub ce nume…
Cel Umil, care nu se amesteca niciodată neîntrebat în discuțiile altora, își aminti de cumplita scenă a morții mamei sale și constată, din nou, că A Doua Marie a greșit fatal atunci când s-a opus atât de hotărât asasinilor ei. Și ea ar fi avut destui bani pentru a-și cumpăra viața, dar, desigur, fiul ei era încredințat că mama sa n-ar fi acceptat niciodată să dea o sumă nemeritată unor netrebnici. Din păcate…
Iată și continuarea întâlnirii dintre Lucas Smither și Pater Francis, alias sir Andrew Mosley, în ceea ce-i privește pe Cei O Sută: grupul fostului secretar particular al colonelului Thomas Blood a ignorat sfatul și s-a aventurat peste Pirinei, în drum spre teritoriile de peste mări, iar “călugărul” și-a regăsit un scop în viață, la zvonul că Mary Carleton ar trăi și s-ar afla undeva – cine știe? -, poate nu departe de locurile unde se afla el însuși.
Continuarea pentru Cei O Sută a constituit-o faptul că Al Optzeci și șaptelea nu l-a însoțit mai departe pe Smither, ci, doar cu hainele de pe el și cu bastonul contelui învelit în niște cârpe murdare, a plecat în direcție opusă, împreună cu călugărul benedictin.
Cum de a acceptat să plece Cel Umil din conacul-han, locul unde a avut traiul asigurat și unde atâția ani nu a fost amenințat de niciun pericol? Cu trecerea timpului, poziția sa a devenit tot mai joasă, și asta nu numai pentru că, odată cu moartea Celei de A Doua Marie, și filiala din Alsacia s-a emancipat, nemaivenind nimeni din Hanovra să-i ceară socoteală administratorului. Tânărul, purtându-se așa cum se purta, nu mai impunea respect nimănui. După ce i-a trecut perioada de cădere totală, când și-a pierdut și știința vorbirii, în trupul său a apărut o altă ființă, una care nu mai amintea prin nimic de moștenitorul legitim al Hanului Diavolul Argintiu.
Anul 1674 nu numai că a fost un an cumplit de secetos, dar o molimă a unei boli necunoscute până atunci a omorât toate animalele din ținut. (“Mai bine ne omora și pe noi”, se plângeau oamenii, “din ce să ne mai ducem zilele?”) Așa că, în ultimele zile, înainte de a-i cere cei trei drumeți englezi administratorului să-l ia pe Cel Umil cu ei, pentru Al Optzeci și șaptelea traiul asigurat a devenit istorie, el fiind amenințat cu alungarea din stabiliment fiindcă, în condițiile în care hrana era strict raționalizată, el “nu-și mai justifica mâncarea”. Degeaba s-a străduit tânărul să ia asupră-i și cele mai nesuferite munci, era limpede că, mai devreme ori mai târziu, ar fi trebuit să plece: localnicii au ajuns să fiarbă tot ce mai era cât de cât verde pe ogoarele pârjolite de arșița nesfârșită a acelei veri îngrozitoare, iar, când toamna a adus după ea și inundații, regiunea a fost pe punctul de a se depopula cu totul – cei ce mai aveau cât de cât putere își luau lumea în cap, în timp ce bătrânii și bolnavii mureau pe capete. De aceea a acceptat să plece Cel Umil din conacul-han, locul unde doar pe vremuri a avut traiul asigurat.
Din volumul în pregătire la Editura Curtea veche