Pe insula Vasili, la reședința cneazului serenisim Alexandr Menșikov, Geamănul nu s-a putut trezi nici după un somn de 24 de ore, istovit de un chef mai lung decât oricând. În schimb, Petru era de acum gata echipat pentru o vânătoare de urși, pregătită în cele mai mici amănunte, cu multe săptămâni în urmă. Tânărul țar nu știa să aștepte și a trimis deja pentru a treia oară după Al Optzeci și nouălea și după Jean-Paul. Însă Al Optzeci și nouălea refuza să se scoale. Jean-Paul era disperat, nimeni nu putea prevedea cum va reacționa atotputernicul copil năzdrăvan la cel mai mic refuz. Și tocmai atunci a izbucnit acel scandal-monstru între cei doi-într-unul, scandal în care a decis Chiar El să intervină.
Întâiul îi poruncea Geamănului să adoarmă la loc și închidea ochii din trupul amândurora, Al doilea îl zorea să părăsească patul. Ambii, la fel de imperativi, și ambii tot mai furioși pe măsură ce nu ajungeau la niciun acord. Și, deodată, ca niciodată până atunci, vocile lor, ale celor doi-într-unul, au ieșit din corpul comun și s-au auzit în luxosul apartament oferit cu bucurie Celui de Al Optzeci și nouălea de către Menșikov pentru serviciul de a-l ține cât mai departe pe țar de treburile publice. La scena aceea incredibilă, când din trupul Geamănului au ieșit două voci atât de furioase, au asistat mai mulți martori, însă niciunul dintre ei n-a îndrăznit vreodată să facă aluzie la ea.În tot vacarmul iscat de cele două voci dintr-unul, în încăpere și-a făcut apariția frumosul Dolgoruki. Petru și Natalia încălecaseră deja și, însoțiți de obișnuita armată de slujitori, și-au văzut de drum, urmând ca Dolgoruki, împreună cu Geamănul și cu Jean-Paul să-i ajungă din urmă. Al doilea a oftat ușurat că favoritul țarului a sosit cu un mesaj atât de pașnic. Să vină însuși Ivan Dolgoruki după el (ei) era într-adevăr un semn de mare prietenie! Pe de altă parte, faptul că stăpânul nu s-a enervat că Al Optzeci și nouălea întârzia îi spunea favoritului lui Petru că, în clipele acelea, țarul dorea să fie împreună cu sora sa și că l-a trimis pe el după cei doi pentru a rămâne singur cu Natalia. (Sora țarului, care era dispusă la orice fantezie cu un bărbat, refuza categoric amorul în trei, în ciuda celor ce se șopteau despre ea de către gurile răutăcioase.)
O voce părea să se liniștească, văzând că neglijența întârzierii nu a stârnit reacția așteptată din partea lui Petru, dar cealaltă a tras plapuma cu puf de lebădă peste trupul celor doi-într-unul. Ceea ce a fost totuși prea mult! Cei patru (tânărul țar al Mamei Rusia – Ivan Dolgoruki – Geamănul – Jean Paul) erau prieteni, însă marile diferențe ierarhice dintre ei puteau să modifice în orice clipă relația. Dolgoruki s-a amuzat la început, apoi, fiindcă “italianul” prelungea peste măsură acel joc, a început să se enerveze și el, considerând atitudinea Celui de Al Optzeci și nouălea pur și simplu ofensatoare. În felul acela nu se purtase nimeni cu el, mai ales că, în clipa aceea, îndeplinea rolul de sol al împăratului!
Și iar s-a auzit cearta celor două voci din același trup, iar Dolgoruki n-a mai stat pe gânduri și a tras plapuma de peste Geamăn. Chiar și acel gest putea să mai pară venind din prietenie, nefiind prima hârjoană dintre cei doi tovarăși de aventuri și chefuri. Mai ales că se aflau doar ei de față, servitorii netrebuind să fie luați în seamă mai mult decât mobilierul scump din încăpere. În loc să perceapă lucrurile așa, Al Optzeci și nouălea sări din pat și se apropie, gata de bătaie, de oaspetele său. În ochi îi sclipea nu privirea jucăușă de altădată, ci o furie părând pregătită pentru orice consecințe. Cu un urlet îngrozitor, Geamănul se azvârli la gâtul lui Dolgoruki, căruia îi trebui un timp până să priceapă că, de data asta, nu mai era vorba de tachinările obișnuite. Răgazul s-a dovedit a fi suficient pentru a se pomeni cu doi pumni zdraveni în plină figură. Și asta în vreme ce agresorul nici măcar nu mai avea scuza beției!
Brusc, cei doi au fost înconjurați de o liniște profundă, cu atât mai grea, cu cât contrasta profund cu gălăgia făcută până atunci de vocile certărețe ale celor doi-într-unul. Și Al Optzeci și nouălea și Ivan Dolgoruki erau înalți, cu brațe puternice, căliți în tot felul de exerciții sportive. (Așa cum a povestit și bunicul lui Jean Paul, mai toți marii demnitari de pe vremea lui Petru cel Mare, precum și odraslele lor, dispuneau de staturi impunătoare și chiar se spunea că acesta ar fi fost un criteriu după care țarul și-ar fi ales colaboratorii apropiați. Menșikov a fost o matahală, ca și împăratul, și i-ar fi fost greu unui bărbat mai fragil să facă față celebrelor chefuri ale suveranului. Cei plăpânzi, a spus-o chiar Petru I, nu sunt decât niște șoricei. Și ei sunt utili, însă nu trebuie să-i folosești decât la mânuitul hârtiilor.) O încleștare între doi oameni atât de solizi nu putea rămâne fără urme vizibile, așa cum apăruseră deja pe pomeții obrajilor lui Dolgoruki.
Servitorii aflați de față, deși netrebuind a fi luați în seamă mai mult decât mobilierul scump din încăpere, s-au grăbit să dispară. Nimeni nu putea anticipa cum se va termina scena și nimeni nu dorea să fie luat de martor la cele ce se vor întâmpla. Așa că ei n-au asistat decât la cele două voci venind dintr-unul (de parcă asta n-ar fi fost îndeajuns!), dar nu și la cele ce au urmat.
Ce a urmat? Dolgoruki și-a revenit repede și a reușit să prindă el Geamănul de gât. Și să-l strângă. Să-l sufoce. Înainte de a se culca sub plapuma din puf de lebădă, Al Optzeci și nouălea a fost atât de epuizat de oboseală și de băutură, încât s-a trântit în pat așa îmbrăcat și încălțat cum a venit de pe drum. Lacheul în uniformă verde și cu fireturi argintii, care i-a fost pus la dispoziție de Menșikov, a încercat zadarnic să-l roage să-l ajute la dezbrăcat, degeaba, stăpânul său temporar a aruncat cu o vază de porțelan după el. Asta poate i-a salvat viața. Cu toate că abia mai putea respira, a mai apucat să-și îndoaie un genunchi și să scoată din cizmă stiletul pe care-l avea mereu acolo.
Dumnezeu procedează așa cum crede El de cuviință. Multe dintre deciziile Sale sunt greu de înțeles de către muritori. Altele nu pot fi descifrate deloc – să ne amintim doar de dilema lui Ambrogio, care nu și-a găsit liniștea până ce n-a priceput că sorocul dat în dar fiecărui om pe pământ este o taină. În clipa când Geamănul și-a apropiat stiletul de trupul lui Dolgoruki, lui Dumnezeu i s-a făcut milă de Al Optzeci și nouălea și i-a vorbit!
Dumnezeu i-a făcut Celui de Al Optzeci și nouălea o favoare fără precedent: lăsându-l să priceapă că omul este răsplătit după faptele sale, fără a le ști dinainte toate consecințele, El i-a arătat fiului lui Ambrogio două variante a ceea ce ar fi putut urma:
– varianta întâi: Geamănul își va împlânta lama stiletului în trupul lui Dolgoruki și frumoasa matahală se va prăbuși peste el, dându-și în doar câteva clipe duhul. De frica repercusiunilor, Geamănul, devenit asasin, va fugi de pe insula Vasili, așa cum se găsea. Va lua un cal și va dispărea în imensa Rusie. Numai că nici chiar imperiul lui Petru al II-lea nu era nesfârșit. Geamănul va călări până ce va omorî calul de sub el. Apoi va fura un alt cal. Nimeni nu i se va pune în cale, văzându-i straiele scumpe de pe el. Scumpe, dar nu suficient de calde pentru iarna rusească. Geamănul se va îmbolnăvi și va fi îngrijit în casa unui mujic, dornic de o răsplată pe măsură. Omul acela va alerta autoritățile în legătură cu boala boierului din izma sa. Autoritățile îi vor mulțumi, deoarece și ele îl căutau de câteva zile pe asasin. Geamănul va fi preluat de oșteni, iar mujicul se va alege cu o răsplată mult mai mică decât sperase. Apoi prizonierul va fi dus la țar, iar acesta îl va omorî fără milă, după ce-l va tortura așa cum l-a torturat bunicul său pe țareviciul care i-a fost tată lui Petru cel Mic. Geamănul va trece prin toată această deznădejde cumplită și va simți în creieri fiecare mișcare a călăilor. Noroc doar că durerile vor fi atât de cumplite, încât mintea sa nu va mai putea să raționeze. Va muri în chinuri, ca orice animal;
– varianta a doua: Al Optzeci și nouălea va lăsa stiletul să-i cadă din mână și-și va pierde cunoștința. Va muri în menghina mâinilor uriașe ale lui Dolgoruki? Oricum, va fi o moarte mai ușoară decât în varianta întâi, a mai apucat să gândească, fiindu-i doar ciudă că ucigașul său nu va păți în mod sigur nimic, fapta aceluia fiind mușamalizată în mod cert: “Contele italian? Care conte italian? Mult mai prudent este să nu-ți aduci aminte de el!” Probabil că și Jean-Paul va dispărea.
Al Optzeci și nouălea a trăit întocmai ambele variante! Și le-a trăit cât se poate de intens.
Geamănul s-a trezit în pat, sub plapuma vișinie umplută cu puf de lebădă. De data aceea trebui să admită vorbele tatălui său: “Dumnezeu știe mai bine ce e de făcut!” Dumnezeu da, dar noi? Dumnezeu i-a arătat două variante posibile ale viitorului său, pe care le-a trăit, pe amândouă întocmai. Iar el ce a ales? Pentru oricare alternativă ar fi trebuit să moară. Poate că a și murit și l-au pus valeții în pat. Înseamnă că el, Geamănul, a ales cea de a doua variantă. Cum ambele variante l-au dus la moarte, este clar că a murit.
Al Optzeci și nouălea n-a fost niciodată un mare cititor. Viața din cărți i s-a părut mult mai artificială decât cea trăită. Totuși, copil fiind, să fi avut vreo doisprezece ani, i s-a pus în mână o povestire moralizatoare de Giacomo Lardini: O șansă ratată. Textul făcea parte dintr-o carte cu mare trecere în epocă și era recomandată educației morale.
Autorul narează experiența unui tânăr care, pentru a-și arăta vitejia în fața iubitei, ajunge să se aventureze în fapte tot mai necugetate, riscându-și cu nonșalanță chiar și viața. Până la urmă, ceea ce trebuia să se întâmple a avut loc și junele moare în mod nesăbuit într-o confruntate inutilă și în care n-a avut, de la început, nicio șansă. Ajuns la marea judecată, Dumnezeu i-a arătat viața pe care a ratat-o, satisfacțiile de care singur s-a lipsit, bucuriile cărora le-a dat cu piciorul. Și i-a arătat-o și pe femeia pentru care a sacrificat totul și care trăia fericită în brațele unui individ care, în mod firesc, i-a devenit pe loc extrem de antipatic protagonistului povestirii. Concluzia moralizatoare este că viața reprezintă un dar ce trebuie prețuit cu recunoștință.
Din volumul în pregătire la Editura Curtea veche