Seara cazuse incet, ca orice seara linistita de vara. Sunetele strazii se catifelau. Aidoma obiectelor din jur, pentru acea fetita, ca pentru orice copil de sapte ani (pe care ii purta mandra, mai ales in fata oglinzii mari din hol), patrundeau toate in vis; intr-un vis indemnat de ingeri.
1. Stefana adormise ca intodeauna, deci, la piept cu ultima ei dragoste din acea zi: o lingura de lemn pe care tanti Zamfira o impodobise in fuste si ii daduse chip de papusa. Visul a luat apoi chipul unei voci adanci si prietenoase. Era doar o lumina puternica in spatele ei. “Ce-ai mancat aseara cu tata?”, a intrebat vocea – si visul totodata.
Iar Stefana a raspuns, fara spaime si cutremurari: “Tocanita”. Astazi, acea imagine o urmareste inca pe Stefana in toate zilele si noptile ei. Brigada mobila a Securitatii, care venise sa ii aresteze tatal, a primit astfel confirmarea ca domnul B. se afla undeva in casa, ori ascuns prin acareturile curtii. Apoi acea lumina a inceput a se vantura prin incaperi si noaptea s-a schimbat din-tr-o data in zi. A apucat sa-l mai vada pe tata impins din perete in perete, dar nici macar o sansa de a-i intalni privirea. L-a asteptat vreme de sapte ani, ani care nu au fost in nici un ceas ai somnului ingerilor.
2. Un baietel de sapte ani, pe care mama il alinta de obicei Aliuta sau Alidor, privea speriat chipul din fata sa. Era un chip straniu, cu ochi adanciti in orbite pe o fata nefiresc de alba. Acel chip intinsese catre el mainile sa-l cuprinda in brate. Si baiatul a inteles ceea ce chipul din fata sa nu intelegea si nici nu putea sau cauta si nici nu mai avea puterea sa-i explice: adica spaima. Ca acel om venea din intuneric. A durat mult, aproape un an, pana ce baiatul a reusit sa rosteasca cuvantul, sa spuna adica “Tata”. Atunci tatal a iesit undeva afara, cu treaba, foarte grabit, iar mama a plans. Iar baiatul a crezut ca a gresit si a plans si el.
3. Campul, ca orice camp din sud unde, intr-un mod miraculos, se face rod din nisip si din luturi, nu avea nici o stavila. Cativa salcami – mai degraba tufe decat copaci – care incercau, vrednici, sa-si salveze an de an frunzulitele cat o unghie de indaratnicia flamanda a caprelor nu puteau fi socotiti drept granita a unei nemarginiri in care plutea un fel de nimic. Gheorghita nu cunoscuse un alt loc. Nu stia cum a ajuns in acel camp si prima lui amintire avea doar sertare, in numar de trei, in care dormeau ei, copiii, “trei frati patati” – asa le zicea in gluma tata, iar el a inteles mult mai tarziu de ce. Atunci, fiind cel mai mic, patul lui era sertarul de jos al acelui vechi cufar austriac ajuns, prin voia istoriei, printre nisipuri, luturi si salcami. Prima lui amintire este o ploaie mare si o apa mare si galbuie, ca zeama de malai cu zahar pe care o stia pe atunci drept bucuria lor de duminica la pranz. Si asa s-a trezit ca ocupa sertarul de sus, in vreme ce acea mamaliga vascoasa cotropeste patutul (adica sertarul) lui. El radea si batea din palme, caci in sfarsit cucerise patul de sus. Apoi a vazut ca fratii sai plang, cocotati pe dulap, ca mama plange si ea. A plans si e prima lui amintire si nu a mai zambit decat la varsta de sapte ani. Atunci a mancat prima oara ciocolata.