Admir în Alexandru Gheorghiță și Aurel Contraș doi creatori ai generației mature locuiți încă de buna-cuviință a ruralului profund, dintr-o vatră de sat, la margine de păduri. Dacă dobrogenul Boris Caragea a fost profesorul băcăuanului Gheorghiță la București, bănățeanul Ladea l-a format pe Contraș la Cluj. Acestor mari diagonale de impregnare rurală, le simt un punct de echilibru formal datorat stilisticii lemnului. Fibra creșterii în coroană, ca plinătate, ca miez al temeinicului, e subliminală la cei doi creatori care pășesc cu atelierele active peste mileniul trei. Mai ales în deceniile de senectute, memoria profundă a ruralului antebelic irumpe în atelierul celor doi, Gheorghiță și Contraș.
În primele decenii de creație, sculptorului Gheorghiță (1931-2011) chiar i s-au atribuit stilistic metafore ale pădurii gotice, prin amploarea “dendrologică” a arcuirilor sale în piatră sau lemn. Apoi, prin modelarea și șlefuirea pe selă a ghipsurilor, Gheorghiță, septuagenar, dă mai multă atenție articulărilor corpului uman, chiar costumației aferente. Apar torsul-maternitate, curbele fructiforme, perforările și ovoidele. Născocitor de forme cu tâlc, de la dihănii la ritualuri de fertilitate și citate muzeale, sculptorul se definește în seria mare a ultimelor lucrări printr-o sintaxă a adiției simetrice pe verticală și o preferință pentru planuri concave. Gheorghiță “căucește” formele, le dă un mister potențial de fructă care se dezghioacă.
Atelierul de senectute i-a devenit, iată, un neastâmpărat teatru plastic. Distribuția de personaje provine din poetica cuplului și din legendele lumii, iar recuzita din “fântâneaua” memoriei personale (toponim al satului natal băcăuan), cea cu forme ale arhaicului rural. De dimensiuni cordiale, dar apt proporționate pentru ridicări mari de scară, actorii-sculpturi sunt arătări bine finisate, preponderent în lemn, cu poleiri colorate sau alburii. Sensibilitatea maturată de înțelepciune umanizeză obiectele utilitare țărănești. Naște familii de forme mitic-simbolice, care animă articulări constructive de volumetrie postbrâncușiană. Fabula sapiențială induce antropomorful în cele mai domestice alcătuiri de forme.
De peste un deceniu, Gheorghiță a lucrat în atelierul casnic, aflat între două curți-grădină. S-a mișcat printre acareturile gospodărești ale clanului de cinci artiști, dar și printre vițe, ghivece cu cactuși, minunate colecții etnografice și nepoțeii din strada Polonă. De-a lungul susținutei cariere, primul atelier, cel mare, din str. Pangratti, comun cu soția sa, sculptorița Geta Caragiu, a livrat destule proiecte monumentale (o ecvestră Mihai Viteazu, un monument Pârvan, compoziția Înșir-te mărgărite, portretele de for public: Ștefan cel Mare sau Coșbuc). Gheorghiță a fost invitat în 1968 la Accademia Vannucci de la Perugia, a onorat Bienala venețiană în 1978 și a participat constant la expoziții internaționale, din 1961 până la Sevilla lui 1993.
Gheorghiță, septuagenar, rămâne viguros, inventiv formal, în plus, cu vedenii și rime decorative. Mitologizează cu convingere totemică. Înseriază, de pildă, cupluri aulice din diverse culturi clasice. Stilizează portrete, decupează și ritmează similifiguri. Face din pisălogul utilitar și din șurubul de teasc personaj plastic. Logica articulărilor sale formale e narativ-parabolică. Nici himere, nici folclor, ci virtualități abstracte umanizate.
Este un palier estetic potrivit și celuilalt sculptor, Aurel Contraș (n. 1938), format ca sensibilitate primară de aceeași expresivitate a lemnului din civilizația noastră rurală. Ca și regretatul Gheorghiță, Contraș nu atacă neliniștit vectorii spațiului, ci îi domolește cu tactul ordinii, într-un soi de troițe fără chip manifest. Artistul a copilărit doar lângă mamă, sub Dictatul de la Viena, în satul Cățelul românesc de sub Meseșul Sălajului. Aici s-a întors în anul 2000 și 2010 cu câte o retrospectivă oferită Muzeului de artă “Ioan Sima” din Zalău. În prima tinerețe, Contraș a lucrat în Banat, a venit apoi la studii de sculptură în Clujul lui Ladea. Mircea Spătaru, aproape congener, i-a fost asistent la clasa lui Arthur Vetro. După 1973, cariera lui Aurel Contraș se desenează la București, la început printre decorurile Operei, apoi ca restaurator de lemn la Muzeul Satului. În anii ’80, a fost remarcat de mai multe ori la concursul internațional de la Ravenna, dedicat bronzului pe teme dantești.
….Sculptorului Contraș i se potrivește cel mai bine verbul “a drămui” atunci când pune în operă lemnul, lutul modelajului sau piatra de simpozion monumental. Dar și atunci când face să conlucreze bronzul în chivotul lemnului sau reia, în modelaj, striațiile de pe blocul de piatră. Spațiul iradiant din jurul formelor sale calme e atras de un centru, care, de mai bine de un deceniu, este hotărât de trama crucii. În selecția cu valoare retrospectivă de 30 de piese statuare însoțite de desene, prezentată la I.C.R. București în ianuarie 2010, apoi la Muzeul Brukenthal, trimiterea către un miez de tâlc arhaic devine impresie dominantă. Din ea se alimentează senzația de reculegere, de împăcare cu obârșiile. Sunt Semne pentru arcă, Semne pentru părinți, Semene ale înălțării, Peceți-scut.
De după 1990, retras în atelierul său, sculptorul a polisat câteva stilizări figurative (același impuls ca la Alexandru Gheorghiță) care se orchestrează, particular, pe un dublu registru: arhaicul și christicul. Cavalerii mai timpurii semnați de Contraș sunt acum siluete-lespezi de martiri. Torsurile de bronz ale eroilor sacrificați sunt retezate cu surdă îndurare. Scutul cavalerului devine un prapor de lemn, cu patină rafinată și nervură cruciformă. Pe celǎlalt palier, cel al vitalului hieratizat putem identifica pasărea, peștii, țestoasa. Aceasta din urmǎ se înalță, de pildă, pe piloți fini și lasă proiecția crucii. O amplă troiță, articulată din 12 tuburi cu tăietură poleită la capete, sublimeză șirul apostolilor. Ritmurile de crestături suitoare sau asizele care descriu arcada apostolilor au o cumpănire judicioasă între ruptură expresivă și finisaj hieratic. O tramă recentă la Contraș este cea a arcei și a valului. Sensibilele disimetrii compoziționale pe care le stăpânește sculptorul invocă astfel mai subtil axa zenitală.
Producția lui Contraș, alături de posteritatea lui Alexandru Gheorghiță, într-o așteptată retrospectivă, emană, ambele, o prețioasă arhaitate a materiilor clasice ale sculpturii: lemn, piatră, bronz într-un acord armonic de bună rânduială cu cele perene.
