Imi aduc aminte cu ce mirare am primit declaratia unui prieten, poet, care ar fi dorit sa gaseasca un critic al generatiei ’70. Mie mi se paruse pana atunci, intr-o traditie aparenta, ca un critic nu are de ce se dedica unui grup, fie el si o generatie, ca un critic are de judecat lucrarile tuturor celor care i se par demni de osteneala sa, indiferent cand s-au nascut si din ce curent literar fac parte.
Recunosc, aceasta e parerea unui om din afara vietii literare. Insiderii insa sunt mai cinici si, poate, mai exacti. Si cine stie daca nu au dreptate, daca, asa cum puterea de a-si depasi epoca a unui artist este limitata, si aceea de a intelege timpurile literare, tot mai schimbatoare ale literaturii nu e la fel.
Imi amintesc, apoi, cum, enumerandu-i pe cei care i s-ar fi parut potriviti in rolul de critic al generatiei noastre, cea ironica, spunea el, Ion Draganoiu a ajuns la Laurentiu Ulici, regretand ca nu da semne a deveni asa ceva. Intr-adevar, Laurentiu Ulici s-a apucat sa scrie despre debutantii in literatura, dupa ce asa-zisii, conform clasamentelor sale, saptezecisti trecusera deja pe la a doua carte.
Rubrica lui Ulici, Prima verba, din Romania literara a anilor ’70-’80, era celebra in epoca, precum celebru a fost, nu mult timp insa, gestul sau de la asa-zisul “Colocviu de poezie” de la Iasi, din 1978, de a-si ceda timpul vorbirii mai multor poeti optzecisti, printre care sigur erau, daca nu ma insel, si corifeii Mircea Cartarescu, Florin Iaru, Mariana Marin. Spuneam ca n-a fost celebru mult timp acest gest, reprobat de batranele deste ale poeziei acelui moment. Intr-adevar, nu am mai auzit pomenit niciodata, dupa aceea, gestul lui Ulici, pentru ca…
Prima verba a devenit apoi o carte in mai multe volume. Ulici avea pasiunea lucrarilor mari, ample, cum este acea antologie a poeziei romane de la inceputuri si pana in prezentul alcatuirii ei. O intreprindere vasta, pe care n-a mai dus-o la capat a fost si proiectul, cum s-ar spune azi, intitulat “Literatura romana contemporana”, din care a aparut tocmai volumul despre generatia 70, parca spre a infirma temerile lui Ion Draganoiu. A mai scris si alte carti, de eseuri, dar mai viu discutate au fost cele doua volume de Nobel contra Nobel. Aici, Ulici punea fata in fata pe premiantul Nobel al fiecarui an cu o propunere a sa. Intreprindere indrazneata, care a dat pana la urma un pui in Balcani, intr-o alta limba.
De la disparitia lui Laurentiu Ulici s-au implinit nu demult sapte ani. Exact termenul, se spune, cand despartirea devine definitiva.
Eu cred ca ea devine definitiva abia atunci cand dispar toti cei care-si aduc aminte.