Sunt, astăzi, din ce în ce mai puține și mai șubrede lucruri de care să te rezemi. Mai șubrede, mai puține și tot mai ascunse printre gunoaiele de zi cu zi. Nici cuvintele nu mai sunt ce erau odată, siluite și abandonate printre necurățeniile ce sălășluiesc în mințile analfabeților ajunși la loc de cinste. Cum s-ar spune, marea e din ce în ce mai agitată și, în vreme ce ofițerii benchetuiesc, noi, mateloții de rând, ne bălăngănim pe punte, care-ncotro, încercând să amânăm (de ce oare?) cât mai mult momentul când ne va înghiți adâncul. Ne clătinăm și încercăm cu disperare să găsim ceva de care să ne ținem, un punct de sprijin. Dar nu găsim nimic.
Într-o astfel de stare de spirit mă găseam când am început să răsfoiesc un album foto virtual cu imagini de la o acțiune a Asociației Culturale Direcția 9, organizată în beneficiul unor copii ce provin din familii cu severe probleme materiale.
Împărțiți pe „ateliere”, copiii au pus în scenă scurte reprezentații dramatice, au cântat, au pictat, s-au jucat. Mă uitam la fotografii fără grabă, poate chiar puțin absent, fiindcă știam ce urmează să văd. Asta până într-un moment când m-am oprit, cutremurat. Până la fotografia unui desen făcut, după cum arăta, de un copil de vreo zece ani. Pe foaia de hârtie erau desenate, mai mari și mai mici, mai multe inimi multicolore. Și, în spațiul alb dintre inimi, micuțul (sau micuța) șerpuise câteva cuvinte. Acestea: „Iubește mult. În fiecare zi!”
Dacă am să continui, am să devin patetic, ceea ce detest profund. Mai spun doar că acesta este cel mai frumos text pe care l-am citit vreodată. Este, de acum înainte, punctul meu de sprijin. Sunt cuvintele care, cel puțin deocamdată, m-au salvat.