Cele nouă chipuri ale inimii/ de Anita Nair

Ajuns într-o stațiune de pe malul unui râu din Kerala pentru a-l cunoaște pe Koman, unchiul Radhei și faimos dansator kathakali, autorul de romane de călătorie Cristopher Stewart pătrunde într-o lume fascinantă a măștilor și a emoțiilor bine strunite. De la prima lor întâlnire, Radha și unchiul ei sunt atrași de tânărul enigmatic ce poartă cu el un violoncel și vrea mereu să afle câte ceva despre trecut. Triunghiul îl va include curând și pe Shyam, soțul mai vârstnic al Radhei, care nu poate decât să asiste neputincios cum aceasta îl îmbrățișează pe Chris cu o pasiune pe care el nu a putut niciodată să i-o stârnească. Îmbinare sclipitoare de imaginație narativă și de explorări subtile ale sensului artei și al vieții, Cele nouă chipuri ale inimii este un tur de forță literar semnat de una dintre cele mai fascinante scriitoare ale Indiei.

Anita Nair este o bine cunoscută și îndrăgită scriitoare anglo-indiană, născută în statul Kerala. Pe lângă romane, cu care a repurtat succese internaționale, a mai scris poezie, literatură pentru copii și de călătorie. Romanul Cele nouă chipuri ale inimii (Mistress, 2005), devenit bestseller internațional, a fost finalist la premiul PEN/Beyond Margins pe anul 2007 în SUA, la LiBeraturpreis (2007) în Germania și nominalizat la Orange Prize în Marea Britanie în 2008, fiind și el publicat în douăzeci de țări. Radha

Nu e decât trei și jumătate după-amiază, dar acest colț al casei este scăldat deja în umbră. Au început din nou ploile. Shyam abia a plecat. Mă simt în siguranță pentru prima dată în ultimele două zile.

Balansoarul scârțâie. Pun mâna pe cadru, ca să-l opresc. Nu mi-au plăcut niciodată nici balansoarul, nici colțul în care se află. Acum e singurul loc din casă în care suport să stau. Au trecut două nopți de când Shyam mi-a luat cu asalt trupul, punând stăpânire pe el și furându-mi dreptul de a spune nu. Timpul a trecut, dar durerea n-a trecut, ci s-a întețit.

Viol. Cuvânt-fiară, cu blană și colți și gheare. Are privirea rece și limba despicată. Atingerea lui te îmbăloșează, iar mirosul lui e un amestec de sudoare, măruntaie, forță și brutalitate. Dintr-odată, simt o amăreală puternică în gură.

Viol. Mă uit din nou în dicționar. Viol: substantiv. Act sexual comis prin constrângere, la care este supusă, în general, o femeie.

Nu există categorii de violuri. Violul e viol, chiar și atunci când e consfințit prin căsătorie. Iar violatorul nu trebuie să fie un străin care răsare din umbră. Ar putea fi soțul tău. Ceea ce a făcut Shyam a fost un viol.

Închid ochii, forțându-mă să uit. Dar nu pot să-mi șterg din minte privirea lui atunci când se opintea, gâfâind, deasupra mea. În ochii lui era foc și pară. Prin ei îmi spunea: ești a mea, ești a mea. Privirea aceea m-a ars mai adânc decât a pătruns trupul lui într-al meu.

Mai târziu, m-a tras la pieptul lui, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a atins fruntea cu buzele, în treacăt. Am înlemnit. Am așteptat să adoarmă și apoi m-am întors pe o parte și m-am făcut ghem. Mi-am strâns genunchii la piept și mi-am vârât pumnii în gură ca să nu fac zgomot în timp ce plângeam.

Mă durea și mă simțeam rănită, cotropită și prădată. Oare ăsta e un viol? m-am întrebat fără încetare.

Apoi mi-am dat seama că nu mai pot sta acolo. Așa că m-am ridicat și m-am dus să caut un colț liniștit, în care să mă pot strânge singură în brațe și să plâng în voie. Am trecut dintr-o cameră în alta. M-am oprit în cea care era folosită ca birou ca să caut dicționarul. Dacă știu ce e lucrul acesta, mi-am spus eu, mă voi simți mai bine. Dacă-i pot da un nume asaltului acestuia, atunci voi ști cum să-i fac față.

M-am trezit în zori și m-am strecurat la loc, în pat. Luasem o hotărâre. Aveam să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic. Nu voiam să-i dau satisfacția de a ști că-și impusese voința asupra mea.

Am mers la nunta fiicei ofițerului din Poliția de Stat. Mi-am pus un sari de mătase, bijuterii și flori în păr. Clinchetul brățărilor de la mâini îmi însoțea fiecare gest. Clopoțeii pe care-i purtam în jurul gleznelor îmi punctau pașii în cor. Simțeam că Shyam nu mă scapă din ochi și mă urmărește. Dacă socotea că m-a supus prin forță, se înșela. M-am prefăcut că sunt veselă și plină de viață și undeva, în adâncul meu, sămânța durerii a crescut.

În seara aceea, l-am văzut pe Chris și am simțit că mă cuprinde un val de liniște. Shyam își închipuia, poate, că e stăpânul meu, dar era doar o închipuire. Nu fusesem niciodată a lui. Și nici nu aveam să devin.

Privirea mea i-a vorbit lui Chris: “Eu țin minte. Tu?”

Ochii lui mi-au răspuns: “Și eu.”

“Mâine”, spuneau ochii mei, “mâine continuăm. Asta e tot ceea ce pot spera. Pentru asta mă rog.”

“Știu”, au încuviințat ochii lui.

În seara aceea, m-am dus acasă cu o senzație ciudată de liniște. Shyam mi-a privit chipul și a dat să spună ceva. Apoi s-a oprit.

― Ce voiai să-mi spui? l-am întrebat eu, pe un ton neutru.

S-a uitat lung la mine. Toată ziua se așteptase să fiu furioasă, dar nu asta era ceea ce simțeam eu. Repulsie, da, și dezgust. Dar furie nu.

Am văzut cum s-a luminat la față. Când a plecat de acasă, Shyam credea că totul e bine. L-am lăsat să creadă asta. Pentru că acum exista Chris.

Mă las legănată de balansoar. Mă gândesc la Chris. Când mă gândesc la el, mi-l scot din minte pe Shyam. Totul dispare, în afară de acel moment îndelung savurat, în care Chris m-a ținut în brațe ca și cum aș fi fost instrumentul lui cel neprețuit.

Sună telefonul. E Chris.

Nu știu ce să-i spun la telefon. Nu ne-am mai văzut între patru ochi din seara aceea.

― Vii în stațiune în seara asta? întreabă el.

Ezit, dar numai o clipă.

― Da, spun eu.

― Atunci, vrei să iei cina cu mine? Mi-ar face o mare plăcere.

Mă întreb ce o să-i spun când îl voi vedea. Apoi îmi dau seama că nu contează. Voi ști ce să fac la momentul potrivit.

Shashi se răsucește ca să mă poată privi în față.

― Doriți să rămân? mă întreabă el. Chiar nu mă deranjează. Domnul e plecat și nu se face să vă las aici.

― Nu e nici o problemă, îi spun eu. Mă întorc abia mâine de dimineață. Unchiul nu se simte bine. Trebuie să stau aici.

Shashi se încruntă.

― Nu e mai bine dacă-l luați acasă?

― Refuză să se miște din loc, zic eu.

Minciunile curg, una după alta. Adaug încă una.

― Are acoperișul spart și se teme că ploile îi vor inunda casa dacă pleacă.

Apoi încă una.

― În plus, mai e și papagalul lui.

Shashi nu spune nimic. Dar îmi dau seama că nu e mulțumit. Stăvilesc șuvoiul de minciuni care-mi stau pe limbă. Nu e nevoie să-l conving. E șoferul, nu soțul meu.

― Mă duc să aduc geanta, spune el.

― Nu e nevoie. Pot s-o iau și eu, îi zic și ies din mașină. Să fii aici mâine-dimineață, înainte de ora nouă.

În timp ce intru în casa Unchiului, aud mașina cum se îndepărtează.

Unchiul iese și el pe verandă. Malini sare într-un picior în colivia ei.

― De ce n-ai băgat-o în casă până acum? întreb eu.

Pasărea mă salută cu un țipăt. Bat ușor cu degetele în barele coliviei.

― Ești o fetiță rea, îi spun eu.

Unchiul mă privește. Citesc în ochii lui faptul că-l miră vizita mea. Mă trântesc pe un scaun. Îmi las capul pe spate și mă forțez să vorbesc pe un ton degajat.

― M-am gândit să stau aici în seara asta. Shyam e plecat.

Se sprijină de un stâlp. Mă ridic în picioare.

― Nu ai astâmpăr. Ce s-a întâmplat? mă întreabă.

─ Nimic. Zâmbesc. Chiar nimic. Apoi inspir adânc și spun: Mă duc în stațiune. Mă gândeam să iau cina cu Chris. O să mă întorc destul de târziu. Te superi?

Fața lui rămâne imobilă.

― O să las ușa descuiată. O să-ți fac patul în camera din față, spune el.

Dau din cap și intru să las geanta cu lucrurile care-mi trebuie peste noapte.

Când mă întorc, îl găsesc tot acolo, cu spatele lipit de stâlp. Caută să mă privească în ochi. “Fii atentă!” parcă-mi spune.

În capătul scărilor, mă întorc.

― Cine e Saadiya? întreb eu.

― Mama mea, spune el.

Fac ochii mari și aproape că rămân cu gura căscată. Unchiul e fratele vitreg al tatălui meu. Crezusem întotdeauna că era copilul din prima căsătorie a bunicului meu.

― Nu știam…, spun eu.

― Nimeni n-a știut, în afară de tata, frații mei și bunica ta. Și de doctor. Tata a preferat să-și îngroape trecutul. Trăsăturile Unchiului s-au contorsionat într-o grimasă. Și pe al meu.

Apoi îl văd că se scutură din starea aceea. Urmele tensiunii dispar de pe chipul lui.

― Tata, bunicul tău…

Mâinile lui le caută pe ale mele. Pare să aibă nevoie să țină ceva cald și viu pentru a-și dovedi că există, în ciuda unui trecut îngropat.

― …spunea adesea că a-ți îngropa trecutul e un lucru înțelept. Așa înțelegea el să ia viața în piept. Să alunge remușcările și regretele. Uneori, cred că tatăl meu a fost un om tare înțelept. Să uităm, să uităm… asta trebuie să facem dacă vrem să ținem în continuare la visele și speranțele noastre. Dar, vezi tu, la mijloc mai e și ceea ce sunt. Un veshakaaran. Un actor. Fiecare rol pe care-l joc e influențat de ceea ce știu despre viața mea, deci cum pot să-mi uit sau să-mi îngrop trecutul? Ăsta e răspunsul pe care trebuie să-l găsesc eu. Însă tu n-ar trebui să lași ce a fost să-ți dicteze viața.

Mi-a dat drumul din strânsoarea. Apoi a făcut un gest complicat cu mâna dreaptă.

― Vezi asta? spune el, pocnind cu putere din degetul mijlociu și cel mare. Spune-mi, ce înseamnă “acum”? Gândul care s-a transmis ca impuls către creier sau mișcarea degetelor sau atingerea pielii cu pielea sau aerul prins și apoi eliberat ori ecoul acelei eliberări… Ce înseamnă “acum”? Toate astea sau doar un pocnet?

Repet gestul lui.

– Nu știu exact…

– Pocnetul este acum. Asta trebuie să accepți. Ce e înainte și după nu mai contează.

Îmi ia din nou mâinile într-ale lui. Îmi dau seama că, pe undeva, toate astea conțin un mesaj codat. O aluzie pe care ar trebui să pot s-o înțeleg.

Îmi spune să mă duc după Chris sau mă îndeamnă să mă mulțumesc cu Shyam? Nu înțeleg.

– Trebuie să plec, spun eu și-mi retrag, ușor, mâinile dintre degetele lui calde.

Pășesc în întuneric și mă îndepărtez de conul de lumină creat de becul de pe verandă.

Ajung la recepție.

Pe un perete văruit într-o nuanță închisă de muștar, care seara e mai degrabă auriu decât galben, se află un grup de fotografii. De-a lungul peretelui, sunt ghivece de alamă cu palmieri și un vas uruli de bronz, a cărui strălucire e temperată de un strat gri-verzui și în care plutesc nuferi. O lampă Lakshmi cu un singur fitil luminează un colț. Decor clasic de Kerala. Shyam a transformat acest palat vechi și decrepit într-un obiect de expoziție. Până și clădirile trebuie să se supună voinței lui, îmi spun eu, cu amărăciune.

Chris stă pe o sofa din trestie împletită, răsfoind o revistă, ca să treacă timpul. Mă opresc în prag și-l privesc. El e cel care dă strălucire acestei camere aurite. Părul îi e pieptănat pe spate, iar lumina difuză îl face să pară de un blond mai închis. Poartă haine cu care nu l-am mai văzut niciodată: o cămașă crem, cu mânecă scurtă, și pantaloni bej. Ființa lui radiază, de parcă în zilele de stat la soare s-a încărcat cu o lumină care vine din interior. Stau și-l sorb cu nesaț din priviri.

Simțind, probabil, căldura dorinței mele, mă privește dintr-odată, ca și cum l-ar fi bătut cineva pe umăr.

– A, Radha!

Zâmbește.

Mă așez pe sofaua din fața celei pe care stă el.

– Aștepți de mult? întreb eu, încercând să alung stânjeneala care s-a strecurat, dintr-odată, în vocea mea.

– De câteva minute.

Ridică din umeri.

– Ți-e foame?

Uit pe loc tot ce plănuisem să-i spun. Nu-mi vin în minte decât niște banalități.

– Ești frumoasă, spune el.

– E un sari vechi.

– Nu de sari era vorba. Tu ești frumoasă. Tu, Radha, tu…

Mijește ochii.

Simt că-mi iau foc obrajii. Îmi feresc privirea. Îi simt parfumul. Gălbenele zdrobite. Rădăcini de turmeric. O mireasmă galben-aurie. Degetele mele nu au astâmpăr, vor să atingă acea minunăție aurită.

Îl văd pe Unni, care ne urmărește. În spatele acelei expresii indiferente, știu că se ascunde un Unni care se chinuiește să nu scape nici un cuvânt, care ține minte fiecare gest, fiecare zâmbet, fiecare detaliu, de la croiala cămășii mele până la încălțările lui Chris. Dintr-odată, mă simt copleșită de prezența lui Shyam. Pereții lui, oamenii lui, ambițiile lui, cruzimea lui, toate mă apasă.

– Hai să mergem la restaurant, spun eu.

Vreau să merg într-un loc în care nu suntem în centrul atenției.

– Cine sunt oamenii aceștia? întreabă Chris, ridicându-se de pe sofa. Face semn cu degetul spre grupul de fotografii. Familia ta? A lui Sham?

Încerc să nu zâmbesc. Oricât ne-am chinuit noi, Chris tot nu poate să-i pronunțe numele lui Shyam corect.

– Ei, spun eu, arătând spre un portret de studio al unui cuplu, sunt doi dintre bunicii mei. Apropo, bărbatul e Sethu. Sethu din povestea Unchiului. Aceștia, spun eu arătând spre o altă fotografie, a unui tânăr cu înfățișare de copil și a unei fete cu părul strâns într-un coc mic și încărcată de bijuterii, sunt părinții mei. E fotografia lor de nuntă.

Mut degetul spre stânga și arăt spre o fotografie a unui bărbat în uniformă.

– Acela este tatăl lui Shyam. A fost militar.

– Și ceilalți? Rude mai îndepărtate?

– Nu prea știu cine sunt. Presupun că niște iluștri necunoscuți de viță nobilă.

Sunt imagini cu bărbați care poartă turbane și femei ale căror sariuri sunt împodobite cu broșe bătute cu pietre prețioase. În mijloc, e o fotografie măricică în care se află un bărbat impunător, așezat pe un scaun cu spătar drept. Poartă baston și degetele mâinii cu care-l ține sunt încărcate de inele. Lângă scaun stă un câine; amândoi privesc țintă către obiectiv.

– Shyam le-a cumpărat de la un fost studio foto și a pus să fie înrămate și atârnate pe perete.

Încerc să-mi ascund stânjeneala.

Chris nu scoate o vorbă. Parcă-i și aud gândurile. Sunt și gândurile mele: Shyam chiar este un impostor[1]. Fotografiile vechi sunt una. Dar cine se apucă să pună pe perete imagini cu necunoscuți și să pretindă că-i sunt rude?

Din volumul în pregătire la Editura Leda. Traducere și note de Ioana Jelea [1] Aluzie la pronunția greșită a numelui lui Shyam.