Toamna trecută am aruncat pe un raft dosnic din cămară ceaiul de cireșe amare, atât de plăcut înainte, atât de repulsiv acum. L-am ascuns de mine și de amintirile pe care mi le stârnea. Dar acum, spre sfârșitul lui aprilie și spre sfârșitul rezervelor mele aromate, tocmai mirosul acela dezgustător îmi inundă nările. Stau pe fotoliul meu albastru, am chef să citesc, dar toate cărțile îmi scapă printre degetele neîndemânatice. Frustrată, îmi aprind o altă țigară și toată stângăcia mâinilor mele se preschimbă în firesc. Am devenit una cu gestul acesta, semn clar că fumez prea mult.
Deja în nopțile mele albe, dese, sunt nelipsite ceața din cameră și gândurile haotice. Îmi dau seama că am o existență dereglată, aflată în discrepanță cu mersul lumii. Ziua mea începe după prânz și se termină mereu în zori, când fumez pe balcon cu soarele mahmur. Și dacă programul cotidian nu este suficient, de ce să nu adaug constanta-mi răzvrătire împotriva prezentului? Mă uit dimineață după dimineață în oglindă, îmi analizez pe chipul încercănat privirea arhiplină de emoții și zâmbetul indecis, concluzionez încă o dată că sunt o depravată idealistă și nesăbuită și decid să mă culc, revoltându-mă din nou împotriva sistemului.
Facultatea reprezintă o prioritate strict în sesiune. Tehnologia mi se pare o îngrădire, nu o facilitare a libertății. Societatea are prea multe reguli, tabuuri, contradicții. Nu știu când și cum am ajuns să fiu paralelă cu epoca mea, dar are probabil de-a face cu nemulțumirea iremediabilă, adânc inserată în sufletele contemporane. Cred că am fost prinși toți într-o plasă a evoluției și am uitat cu desăvârșire că fericirea se găsește în cele mai simple noțiuni, nu în bani, case, mașini, cârpe de firmă, prestigiu și privilegii sociale.
Și eu exagerez, sunt conștientă de acest lucru. Stabilitatea materială este o necesitate, dar ce spun este că îmbogățirea nu trebuie să devină scopul primordial. Decât să mă complac și să fiu asimilată de o mediocritate superficială, mai bine mă izolez, exacerbez protestul pentru noțiunea pierdută a beatitudinii și îi ascult pe învățații care ne spuneau să ne expunem visele, căci universul ne va ajuta să le concretizăm. Și ce fel de ființă ar putea visa exclusiv la averi materiale, când tot ce contează stă ascuns în iubire, prietenie și arta de a fi?
Suntem generația digitală, avem tot ce ne trebuie pe computer, chiar începem să ne transformăm în mașini, încet, încet. Câți ani ne-am pierdut oare în fața monitoarelor? Ne umplem timpul în fiecare zi, până când ne vom trezi într-o dimineață că suntem prea bătrâni și slăbiți ca să mai putem apăsa pe butonul de pornire. Și atunci ce va rămâne din noi? Cum ne vom mai ocupa puținele ore, cum ne vom mai irosi viețile?…
Și măcar generația noastră, a celor născuți înainte de revoluție, democrație și invazia tehnologiei, mai are copilăria cu creioane colorate și foi albe de umplut, cu jocuri pe străzile din jurul caselor, până când urlau mamele de la balcon că era gata masa. Acum, la numai 12 ani, ei editează poze în Photoshop și se joacă RPG-uri online. Da, lumea evoluează. Și e normal.
Dar nu mai există inocență. Abia au intrat în generală și deja se mozolesc pe holuri. Odioasă exprimare, cu atât mai mult cu cât este potrivită. Acelea nu sunt săruturi. Ce să înțeleagă ei la vârsta la care noi ne jucam cu flori, fete și băieți, în curtea școlii, iar sticluța ne făcea să roșim când îl pupam pe obraz pe cel care ne plăcea? Noi în liceu tremuram înainte de un sărut. Erau speciale și erau simțite.
Nu mai există pic de romantism, pentru că suntem infectați de mici.
Am devenit paranoici, influențabili, programați, panicați, intoxicați, mutilați.
Avem mai mulți amici pe net decât prieteni în realitate. Sexul e peste tot: în reclame, filme, cărți, haine, atitudine, pentru că sexul vinde, doar suntem animale și ne bazăm pe instincte. N-a spus nimeni că sexul e ceva rău, dar nu mai avem decență și nu mai cunoaștem sensul intimității.
Ești comercial? Ești artist! Nu mai contează cum cânți, cum scrii, cât timp ești pe primele pagini ale ziarelor de scandal. Lumea e un bâlci, iar valorile sunt luate în derâdere.
Ai ceva de spus? Nu te vinzi, nu te conformezi? Atunci luna aceasta alegi între mâncare și țigări.
Iubirea? E doar în capul tău. Visele sunt stupide. Societatea vrea roboți, profit, progres, realizări.
Azi trebuie să avem ce vrem, să vrem mai mult, să profităm. Am uitat cum să dăm, cum să vrem și ce avem. Mă întreb dacă mai facem lucruri bune. Nici măcar nu merg atât de departe încât să mă gândesc la altruism, la ajutor oferit altor persoane. Mă limitez la a mă întreba, la a te întreba când ai făcut ultima oară ceva bun pentru tine?
Sun Tzu spunea că întreaga artă a războiului e bazată pe înșelătorie și că invincibilitatea constă în apărare, iar șansele de victorie în atac. Așa că am devenit toți strategi și nu are nicio importanță că ne facem treaba prost. Arta războiului nu este arta vieții!… Am interpretat greșit și am exagerat, cum suntem obișnuiți să o facem, iar acum am devenit una cu măștile care ne-au ascuns cândva identitatea; ne folosim constant de cei din jur. Suntem blocați într-un carnaval.
Trebuie să ne mai odihnim, să ne relaxăm, să lăsăm garda jos. Suntem simultan prea defensivi și prea ofensivi. Paranoici. Instabili. Ne lipsesc cu desăvârșire echilibrul și puterea de selecție.
Cât despre relații, este cert că nu au au fost niciodată simple, dar parcă înainte exista curajul. În zilele noastre este penibil să îi spui că îl iubești. Și de ce să o faci când există mii de jocuri psihice, mii de cărți despre cum să-ți falsifici fericirea și cum să-ți manipulezi aproapele? Sinceritatea e demodată. Ferească Ăl de Sus! Cum să știi exact cum stau lucrurile, cum să nu îți complici existența cu scuze, minciuni, iluzii, psihologi și calmante?
Refuz să cred că succesul (mai ales în prietenie și iubire) se rezumă la manipulare și la anticiparea mișcărilor oponentului. Cum dracului să pornim de la premisa că oamenii din jur sunt doar dușmani care trebuie puși la locul lor, subjugați, transformați nu în aliați, ci în păpuși de lemn pe care să le manevrăm după bunul plac? Atât de narcisiști am ajuns, atât de aroganți încât să îi considerăm pe toți ceilalți inferiori nouă? Sau suntem de fapt covârșiți de toate regulile și miturile urbane despre cum trebuie să ne purtăm pentru a obține ce dorim și mai ales despre ce aspirații sunt acceptabile conform societății, atât de copleșiți suntem încât am ajuns niște frustrați nesiguri și lipsiți de speranță? E mai multă îndoială în inimile noastre decât dragoste… E tragic că V. a avut dreptate când mi-a spus-o într-o sâmbătă târzie, iar eu m-am revoltat. Dar avea cutremurător de multă dreptate.
Oare tu nu vezi că nu mai știm să trăim, nu mai știm să ne oprim, că suntem mâncați de vii de frica de a fi? Nu mai arătăm urme de slăbiciune, implicit de iubire. Căutăm să fim în trend cu moda, de la haine la vise și ideologii, chiar dacă ni se spală creierele. Suntem prea grăbiți. Suntem prea materialiști, superficiali, calculați, limitați. Nu mai știm să fim spontani, să ne îndrăgostim, să ne bucurăm și să apreciem. Nu cred că mai știm cum să iubim fără să amestecăm dragostea cu teama de singurătate sau cu necesitatea de subzistență sau, chiar mai rău, cu lăcomia. Suntem egocentriști, egoiști, orgolioși și lași, iar Eul, egoismul, orgoliul și fuga nu își au locul în iubire.
Azi scriem “noi” cu literă mică și “Eu” cu majusculă, indiferent de locul lor în propoziție.
noi suntem nefericiți, dar măcar Eu sunt mai bine decât restul.
Dar eu refuz! Stau pe fotoliul meu albastru, nu mai am chef să citesc, sunt una cu un singur simplu gest, iar ceasul de pe monitor îmi arată 11:11 PM. Clipa e perfectă, una dintre puținele existente într-o întreagă viață, așa că o să-l chem la mine și iar mă voi revolta împotriva societății. Poate că sunt din alt secol, cum mi-a spus el râzând de naivitatea mea. Sau poate că prin faptul că refuz să mă complac sunt una dintre ultimele noastre speranțe și m-am născut exact când trebuia. Vreau Intensitate, vreau Fericire, vreau să fim Noi, chiar dacă la final din Noi rămân doar poveștile.
Numele meu este Sonnja. Sunt vicioasă, singură, rea, mizerabilă și nefericită. Dar iubesc, e copleșitor, trăiesc, e intens, mă amuz, e iremediabil și sunt fericită, e doar o chestiune de oportunitate.
M-am înconjurat de oameni loiali, inteligenți, amuzanți, liberi, un cerc restrâns de persoane care știu să trăiască. Dar, dincolo de toate, m-am înconjurat de oameni care știu cum să iubească. Noi vom schimba lumea. Suntem cei care vibrează, avem intensitatea aripilor unui fluture, stârnim valuri, uragane și cutremure și suportăm consecințele. Dar merită sau cel puțin asta am crezut toți la început…
Sunt simplă. Am idei puține. Sunt instabilă și probabil voi minți mult în următoarele ore. Voi deforma adevărul ca să ies eu bine, apoi îi voi scuza pe ei. O să fie un haos total povestea noastră. Nu înțeleg ce vezi interesant la mine. Dar numele meu înseamnă înțelepciune, mă bazez că asta te va induce în eroare, deci mă vei asculta când îți spun că iubirea adevărată trebuie reinventată și readusă la cunoștința lumii întregi.
Aceasta nu este o poveste de dragoste și nu are un final fericit. Nu este nici măcar una specială…
Dar este o poveste despre iubire și obsesia din esența ei.
Va urma