Îmi este încă foarte proaspătă în minte teribila imagine a zonei Lipscani, cu întreg labirintul de străduțe adiacente, sedimentată timp de zeci de ani, încă din copilărie: țigani, mulți țigani, bișnițari, șmenari, case prăpădite stând să cadă, magazine mici și urâte oferind ace, brice și carice, inclusiv ferometale, mizerie, promiscuitate și insalubritate, toate în faza acută. Pe de altă parte sunt cărțile de istorie și albumele, care afirmă cu vehemență, prin date și fotografii, trecutul de un farmec și pitoresc irezistibil al vechiului centru comercial al Bucureștilor de altădată, adică de dinainte de război. Un remarcabil album de arhitect (al Cristinei Țurlea) dovedește chiar ilustra vecinătate financiar-bancară a zonei Lipscanilor: zeci și sute de bănci cu nume de rezonanță exotic-legendară, precum Marmorosch Blank, banca Chrissoveloni, banca Bercovitz sau Anglo-Română, Franco-Română. Acum, însă, zona pare a fi intrat în zodia berii, a vinului și a whisky-ului. Cârciuma în aer liber a luat locul băncii cu seif blindat la subsol. Chefliul cel snob l-a învins pe bancherul cel scorțos.
Desigur, nimeni nu plânge după țigănimea lipscanilor de deunăzi și puțini sunt cei ce își mai pot imagina bancherul cu ghetre și melon venind să-și sconteze valorile la ghișeu. Nici nu ar mai fi posibil. Poate doar unele bucureștence deplâng dispariția merceriilor unde găseau de toate și a magazinelor de rochii de mireasă stil “varză”. Totuși, numai simpatica legendă care spune că micii ar fi fost inventați pe la sfârșitul secolului al XIX-lea de un patron de restaurant căruia i se terminaseră mațele pentru cârnați, nu justifică cârciumizarea actuală a centrului istoric al Capitalei. Faptul că doar patronii de bărulețe cu fițe, cafenele cu dichis și restaurante cu ștaif (multe dintre ele policalificate drept pub-restaurant-lounge) au avut bani să investească într-un decor de mucava la parterul multisecularelor clădiri cu risc seismic ridicat nu poate fi o scuză pentru blocarea străzilor, pe fiecare parte, cu câte două rânduri de mese. Nici vorbă de înghesuiala romantic-boemă din Place du Tertre, atâta timp cât pe strada Smârdan stă să cadă peste umbrelele de la mesele cu fotolii îmbrăcate (nu scăunele) scheletul uscat al unui minunat balcon, iar praful șantierelor stârnit de excavatoarele de după colț face amestec cu berea din halbă sau cu limonada din pahar. Nu mai vorbim de ultimii mohicani, încă ne-exilați, ai atotputernicei țigănimi de altădată…Mușterii de bani gata, gherțoi aroganți, fufăime snoabă proaspăt picată la bac, borfet mediatizat, vedete de doi bani jumate, multe silicoane, poate și niște turiști străini păcăliți de vaga asemănare cu down-town-urile occidentale (atâta timp cât nu ridică privirea spre etajele lăsate în paragină) vor asigura, fără îndoială, profitul de vară-toamnă al acestor taverne deloc mohorâte. Chiar foarte vesele și animate, în care se petrece, se socializează și se mondenizează conform timpurilor actuale, uneori cu delicii gourmet, alteori cu beții clasice, în decor vintage sau neaoș japonez, parizian…, toate de firmă. Totul este ca domnii să nu pice-n șanțurile din șantiere, iar domnișoarele să nu-și rupă tocurile la ieșirea pe-nserat din mult prea rafinatele locante din noul centru chefliu al capitalei. Așa ceva nu ar fi fost de imaginat pentru “cocălarul de Dorobanți” și “pițipoanca sa de companie”.
Să dea Dumnezeu ca “Ghidul turistic de chefuri” al lui Eugen Istodor să fie de bun augur, iar străzile Academiei, Băcani, Blănari, Eugen Carada, Covaci și Soarelui, Doamnei, Ion C. Filitti și pictor Nicolae Tonitza, Franceză, Gabroveni, Ion Ghica și Toma Caragiu, Lipscani și Piața Roma, Pasajul Francez, Pasajul Macca-Villacrosse, Pasajul Șelari, Piața Sf. Anton și strada Căldărari, Sf. Dumitru și Poștei, Smârdan, Stavropoleos, Șelari, Șepcari, Zarafi să-și găsească o nouă identitate, cu iz de București autentic și să se așeze firesc într-o matcă onestă, o dată cu încheierea numeroaselor lucrări stradale, cu restaurarea completă a tuturor clădirilor și prin concesionarea spațiilor către boutique-uri cu artizanat și fantezii adevărate, așa cum sunt de exemplu pe Spitterbergasse-ul vienez. Poate că abia atunci ceva din spiritul restaurantelor din parizianul Cartier Latin se va regăsi și în centrul fost istoric al fostului Mic Paris, iar cetățenul turmentat de atâtea delicii culinaro-bahice va ști, după mai bine de un secol, cu cine să voteze. Până atunci însă… ne-mbătăm cu ce avem.