Cenusareasa de la Opera

Daca trebuie sa nu ratati ceva imediat ce se deschid stagiunile, in toamna, aceasta este noua premiera a Operei bucurestene, Cenusareasa de Rossini, prezentata de doar trei ori la finalul stagiunii 2007-2008.
Spectacolul are o finantare mai putin obisnuita, prin fundatia C.E.E. Musiktheater, fiind o coproductie a Operei bucurestene si a Teatrului National din Zagreb, iar dupa o perioada in care se va juca la Bucuresti, va pleca la Zagreb, unde se va prezenta cu o distributie din Croatia. Echipa care semneaza aceasta productie este compusa din regizorul Peter Pawlik (Austria), care si-a impus cu fermitate conceptia relaxata asupra capodoperei rossiniene, beneficiind de contributia plina de creativitate a semnatarelor costumelor – Barbara Bourek si scenografiei – Vesna Rezic, ambele din Croatia.
“Pentru mine, Cenusareasa este un personaj foarte emotionant. Iubesc ideea ca dragostea este cea mai forta din lume. Si, in cele din urma, dragostea este victorioasa. Noi, cei din Vest – nu stiu cum este in Romania – vrem masini luxoase, vacante in Caraibe, vrem sa mergem in croaziere…
Dar toate acestea costa bani. Noi le vrem, nu putem astepta, mergem la banci, facem credite peste credite si platim pentru ceva de care nu avem nevoie, de fapt… Asa se intampla si cu cele doua surori, sunt atat de lacome, totdeauna vor ceva, asadar… trebuie sa piarda. Pe cand Cenusareasa spune ca, la sfarsitul zilei, tot ce conteaza este dragostea. De aceea cred ca aceasta poveste poate fi atat de moderna.”
Sa nu va asteptati la un spectacol stilizat, cu decoruri minimaliste, abstracte, in care totul este transpus in secolul XXI.
Pur si simplu, Peter Pawlik a vrut sa convinga publicul ca povestea rossiniana a Cenusaresei are gradul ei de modernitate, prin simplul fapt ca este o poveste general umana, care se poate petrece aproape oricand si aproape oriunde, daca imaginatia ne permite mici ?inserturi? de basm si de vis in viata de zi cu zi.
In casa in care traieste Cenusareasa, si pe care o puteti vedea la Opera din Bucuresti din toamna, te poti regasi in detalii. De aceea, sansele ca publicul tanar sa agreeze aceasta productie sunt foarte mari.
Regizorul Peter Pawlik afirma inaintea premierei: “Daca aduci povestea cumva in viata de zi cu zi, nu intr-un mod exagerat, doar cat sa poti spune ‘ah, e ca la noi acasa’, atunci poti intelege personajele ca oameni vii, ca tine, ca mine, cu defectele fiecaruia. Cred ca este foarte important sa ii faci pe oameni sa inteleaga ca ceea ce se intampla pe scena are legatura cu ei”.
Absolut fiecare detaliu al scenografiei, toate gesturile si atitudinile personajelor sunt motivate, au sens, sunt justificate in conceptul general al operei. Cred ca acesta este principalul atu al acestei productii. In anii de cand conduce Opera bucuresteana, Catalin Ionescu-Arbore a lucrat foarte mult asupra vizualului premierelor, apeland la regizori din afara institutiei, unii dintre ei de teatru, care sa incerce sa miste din inertie colosul pe care il reprezinta ONB. Ceea ce are cu totul deosebit insa aceasta recenta premiera cu Cenusareasa este lipsa exagerarilor gratuite.
Chiar daca interventiile corului se bucura de seturi de costume noi aproape de fiecare data (corul fiind un personaj al carui profil este nuantat pentru fiecare aparitie), ele au mereu justificare. Cred ca momentul cel mai comentat si contestat al operei a fost Aria finala a Cenusaresei, in care ea este inconjurata de cor si de toti membrii distributiei. Inaintea acestui moment culminant, care reprezinta si finalul operei, ma intrebam cum va rezolva regizorul scena in care orice spectator de opera asteapta sa vada cum reuseste solista sa parcurga toate dificultatile de coloratura ale partiturii. Desi unii au fost scandalizati, trebuie sa recunosc ca ideea ca, in timp ce Cenusareasa canta aria, toti ceilalti sa se miste in stiluri diferite de dans (nu neaparat aceleasi, important era sa fie in ritmul muzicii) a fost salutara pentru ca toate sugestiile aparute pana atunci sa aiba o rezolvare logica. Pana la urma, umorul care strabate aceasta productie de la un capat la celalalt este esential si el ar trebui sa faca foarte placut acest spectacol.
Spectacolul va fi prezentat in trei versiuni de distributie. Din pacate nu am vazut decat una, despre care voi vorbi, cea a premierei oficiale (chiar daca si Maria Jinga in rolul titular, la avanpremiera, a fost foarte apreciata).
Remarcabil, atat din punct de vedere vocal, cat si al savurosului joc scenic a fost baritonul Radu Pintilie, in rolul Don Magnifico, tatal fetelor. Cuplul celor doua surori vitrege (Anna Mirescu si Antonela Barnat) este perfect conturat, umorul posturilor in care sunt prezentate fiind sustinut de evolutii vocale fara fisura. In cele trei roluri masculine i-am vazut pe Hector Lopez in Don Ramiro, Vicentiu Taranu in Dandini si Marco di Sapia in Alidoro, umbriti oarecum de ceilalti trei membri ai septetului solistic in aceasta configuratie a distributiei, tocmai prin dominanta umorului ce lipsea in cazul lor, fie din cauza partiturii, fie din cauza structurii personalitatii cantaretului. Mihaela Ispan in rolul Cenusaresei reuseste sa combine firescul jocului actoricesc cu performanta vocala, avand acea caldura esentiala pentru a convinge publicul de autenticitatea povestii ei.
Corul Operei este remarcabil, ca de obicei (pregatirea muzicala Stelian Olariu) fiind parca mai mult decat altadata un personaj adevarat, de aceasta data contrapunctand aproape in permanenta umoristic evolutiile solistice. Nici unul dintre superbele coruri rossiniene incluse in aceasta partitura nu este cantat pur si simplu, corul “jucand” muzica in permanenta, incluzand adevarate “videoclipuri” in povestea operei.
Asadar, grabiti-va sa mergeti la Cenusareasa de la Opera! Pana nu se face miezul noptii si pleaca la Zagreb…