La scoala normala din Beius viata era frumoasa. Ajunsi la varsta romanticelor iubiri adolescentine, in serile de vara, elevii mai mari organizau serenade, apeland de obicei la muzicantii din oras. Fetele ii inspirau pe baieti, care scriau poezii, unele mai grave, altele mai vesele. Maestru era Alexandru Andritoiu, care inota intr-o mare de admiratoare, nu numai de la scoala normala, ci si de la liceu. Dar nu numai din cauza fetelor scriau baietii poezie la Beius. Existau pe atunci cateva cercuri literare, la care elevii, mai ales cei de la sectia umana, din cursul superior, isi prezentau creatiile. Dintre cei de la sectia stiintifica, foarte activ la acest cerc a fost viitorul academician Mircea Malita. Exista la Beius si o societate religioasa, ale carei sedinte se tineau de obicei duminica, dupa slujba religioasa.
Templul lui Musta
La liceu exista si un cerc de matematica, patronat de celebrul profesor Stefan Musta, dirigintele nostru si mentorul tuturor celor din regiune care aveau sa devina profesori pe la diverse scoli si universitati (academicienii Ion Anton, Mircea Malita, Lazar Dragos, profesorul Ioan De Sabata, prorector al Institutului Politehnic din Timisoara). Se vorbeste si astazi printre “vulcanisti” (exista acolo o asociatie a fostilor elevi de la Beius) ca, la admiterea la Politehnica din acest oras, elevii lui Musta erau recunoscuti imediat dupa felul in care se prezentau, din acest motiv fiind admisi fara intrebari suplimentare.
Nu am mai vazut un profesor ca el: atata pasiune in ceea ce facea, atata bucurie cand descoperea tineri pasionati… Se bucura cu toata fiinta, ochii i se aprindeau, aproape ca-i radeau cand cineva gasea o solutie “mai eleganta”. Reusise sa organizeze un cabinet de matematica, intr-o sala de clasa, la capatul coridorului de la etaj, ca un templu, cu table montate pe toti peretii. Cabinetul era deschis dupa-mesele. Profesorul venea de buna voie si ii astepta pe elevii care ardeau pentru matematica. Eram in clasa a V-a cand, intr-o zi, m-a chemat la el in cabinet. Eram secretarul clasei si discutia a inceput firesc, intre diriginte si secretar, Gandhi, cum imi spunea, poate datorita faptului ca eram foarte slab si tunsorii, care imi scotea in evidenta urechile proeminente. Discutia a alunecat apoi, de la problemele clasei, la tandre reprosuri ca nu rezolv si eu probleme pentru “Gazeta matematica”; sustinea ca as putea sa fac asta si chiar sa fiu notat cu o steluta, adica sa dau o solutie eleganta. Am “comis” cateva astfel de rezolvari “elegante”, dupa care i-am explicat ca vreau sa ma ocup de folclor si sa valorific mostenirea bunicului meu. M-a inteles, dar si-a amintit de multe ori acea discutie.
Ce om! Cand ziceai Musta, ziceai Beius, iar cand aminteai de Beius, aminteai implicit de Stefan Musta. Ca majoritatea profesori bihoreni de dinainte de 1948, Musta era preot greco-catolic. In sutana il vedeam rar, doar la inceput de an, la catedrala, in rest, ca majoritatea profesorilor, purta un costum negru discret, cu cu guler alb. De la el am invatat cum poti fi si pasionat de ceea ce faci. Nu-i voi uita niciodata zambetul, care, de fapt, ii lumina toata fata, nu numai ochii.
Un homerid: Ion Calugaru
In prima clasa de liceu, am avut primul profesor de istorie: Ion Calugaru. Excelent cunoscator de latina si greaca veche, corpolent, cu o fata roza, purta ochelari ale caror rame semanau mai curand cu o sarma. In clasa intai de liceu, ne-a predat istoria antica. Ion Calugaru era si el un pasionat. Aveau darul sa vorbeasca despre toata antichitatea, reconstituind de fiecare data, cu minutie de bijutier, curti imparatesti si constructii disparute, ce faceau parte din cele sapte minuni ale lumii. Cea mai mare pasiune o punea in relatarea razboiului troian, in centrul caruia se afla Ulise. A ramas vestit printre noi felul in care povestea episodul sirenelor din “Odiseea” – cum i-a pus Ulise pe tovarasii sai sa-si astupe urechile cu bumbac, iar el s-a legat de catarg ca sa nu se arunce in mare – si felul in care recita primele strofe din “Iliada”, in transa, cu ochii inchisi, stand pe podium intr-un continuu balans, ca ne era frica sa nu se prabuseasca; ne stimula astfel sa citim poemul homeric si in traducerea romaneasca. Datorita acestor cateva intamplari, mi s-a deschis apetitul pentru istoria veche. Nici nu stiam atunci cat de mult ma voi atasa de Ion Calugaru…
Elegantul Duma-Suceveanu
Am avut noroc de profesori de istorie exceptionali. Si daca Ion Calugaru mi-a deschis gustul pentru istoria antica, cel care mi-a marcat viata a fost Constantin Duma-Suceveanu. Era in primul lui an de profesorat cand ne-a predat noua, celor din clasa a IV-a, Istoria Romanilor. Nu era preot si era extraordinar de elegant. Avea un par negru foarte ingrijit, putin ondulat, si o tinuta dreapta, cu ochi patrunzatori. Nu stiu cum am reusit sa ma fac remarcat, dar ajunsesem “slabiciunea” lui, impreuna cu colegul meu Mircea Flonta. Dupa reforma invatamantului, cand nu aveam manuale si mai ales cand incepuse sa se predea “o alta istorie”, imi atragea mereu atentia ca ceea ce se scrisese inainte era bun si corect. De la el am aflat de multe carti la care aveam acces pe furis, avand cheia de la biblioteca mare a liceului. L-am vizitat de mai multe ori, pe strada Horea, dupa ce am terminat liceul. Era foarte mandru de biblioteca sa, pastrata intr-o ordine perfecta. Ajunsesem in relatii apropiate si, dupa ce am devenit student, ma ruga sa-i cumpar toate revistele si cartile de istorie care apareau la Editura Academiei. L-am vizitat pentru ultima oara in 1982, cand m-am dus la Beius pentru lansarea lucrarii “Limbile lumii”, pe care am scris-o impreuna cu Ioana Vintila-Radulescu. La intrarea in liceu, m-a izbit prezenta unui steag negru; nu stiam ca fusese bolnav (abia dupa aceea aveam sa aflu ca a murit de leucemie galopanta), dar ceva in mine mi-a spus: “Steagul asta negru e pentru profesorul tau”.
Vasile Bogza, parintele spiritual
Pe Vasile Bogza, profesorul meu de limba si literatura romana – var cu Geo Bogza si cu Radu Tudoran -, il consider insa un fel de parinte spiritual. A venit in orasul nostru in anul 1948. Isi facuse studiile la Universitatea din Bucuresti, cu mari profesori, fapt pentru care i se propusese imediat postul de asistent. Motive familiale l-a facut insa sa renunte. De la el am pastrat multa vreme fisele facute in timpul studentiei (avea o scriere eleganta, de penita subtire). L-am cunoscut cand trecuse bine de 40 de ani, iar parul ii era coliliu bine. Lectiile lui erau cu totul diferite de cele ale lui Duma-Suceveanu si nici atat de bogate in informatii precum cele de la istorie. Totul ceea ce isi dorea era sa plecam acasa cu cunostintele bine insusite si ne spunea mereu ca nu-i place vorbaria, fiindca aceasta ascunde superficialitate si ignoranta. La intrarea in Facultatea de Filologie din Bucuresti, am avut-o examinatoare pe Zoe Dumitrescu-Busulenga (in seria mea era si colegul Stefan Cazimir). Doamna Busulenga ne-a lasat sa ne alegem fiecare subiectul. Cand a auzit ca vreau sa vorbesc despre primele texte romanesti, a ridicat privirea si m-a intrebat de unde vin, iar cand i-am spus ca de la Beius, a scos o exclamatie scurta. I-am povestit ce citisem in istoria literaturii vechi a lui N. Cartojan, pe care mi-o pusese inaintea ochilor profesorul Bogza.
Cand am ajuns student l-am vizitat si pe dansul la Oradea si apoi, dupa ce am terminat facultatea, la Bucuresti, caci se mutase si dansul in Capitala. Am simtit mereu ca ma astepta cu nerabdare si bucurie, cea ce mi-a confirmat si sotia sa dupa disparitia lui.
Acestia au fost primii si cei mai dragi profesori ai mei, profesori de exceptie intr-o scoala cum nu cred ca mai sunt multe astazi.