Fernando Trías de Bes s-a născut la Barcelona, în 1967. A publicat până în prezent Norocul (2004, Premiul Shinpukai al librarilor japonezi pentru cea mai bună carte a anului 2005), Vânzătorul de timp (2005), text transpus într-un scenariu teatral, Cartea neagră a întreprinzătorului (2007), Omul care și-a schimbat casa pe o lalea (Premiul Azi, 2009), Miliarde de scoici (2010), volum ilustrat de Toni Batllori, A inova pentru a câștiga (2011); volumul de povestiri Relatări absurde (2006), precum și romanele Cuvinte sub apa mării (2006), Colecționarul de sunete (2007) și Povestea care mă descrie (2008) – finalistă la cel de al XVI-lea Premiu Internațional pentru roman, „Rómulo Gallegos“.
A colaborat la revista País Semanal, iar în prezent publică povestiri săptămânale în La Vanguardia și La Brújula de Onda Cero.
În anul 1900, Johann Walbach, un librar din orașul german Mainz, își petrecea tot timpul scotocind prin cărți, pentru a afla motivul nenorocirii care se abătuse asupra sa. Până în ziua în care a cunoscut un matematician, aflat și el în căutarea celor ascunse, dar cu ajutorul formulelor exacte. Împreună vor scoate la iveală un text neobișnuit, Cerneala, o carte a cărților, ce dezvăluie sensul tuturor lucrurior. Iar din dorința de a păstra secretul, vor apela la trei personaje surprinzătoare: un tipograf în stare să imprime textul cu ajutorul unei cerneli unice, care dispare îndată ce literele au fost citite, un corector stilistic, incapabil să mai creeze un text și un editor care n-a citit vreodată un volum până la capăt. Și astfel, singura carte care se citește cu inima va fi, în cele din urmă, publicată.
„Un omagiu pentru lumea cărților, o poveste despre dorința de a da sens vieții prin cuvânt. Cerneala n-a fost niciodată mai necesară ca astăzi. Spre a nu fi dată uitării imensa putere a cuvintelor. “ – Jose Carlos Somoza.
„Surprinzător. Trías de Bes creează o lume fantastică, incredibilă, populată de cei care nasc cuvinte și cărți.“ – Concha Quiros
„Când termini de citit Cerneala, îți simți degetele pline de literatură și paginile cărții impregnate de gratitudine. O frumoasă metaforă despre esența literară a fanteziei umane.“ – Fernando Iwasaki
„Un frumos omagiu adus cărții tipărite, protagoniștilor ei, cuceritoarelor emoții cu care aceasta ne subjugă. Bucurați-vă de ea.“ – Rafael Navarro
LIBRARUL
iunie, 1900
Johann Walbach avea o librărie ce împrumuta cărți, pe o străduță perpendiculară pe Rhein Promenade din Mainz, o librărie bogată, dintr-acelea în care descoperi, de cele mai multe ori, cartea pe care o căutai fără s-o găsești nicăieri. Spațiul era mare, poate chiar exagerat pentru un Mainz aflat de-abia la început de secol. Cu ani în urmă, când Johann deschisese librăria, nu stătuse prea mult pe gânduri când venise vorba să-i dea un nume.
– Ce sunt eu decis să împrumut, Alice?
– Cărți, îi răspunsese soția.
– Dar dacă paginile cărților n-ar conține niciun text scris, ce crezi că s-ar întâmpla?
– Nu le-ar împrumuta nimeni.
– Exact. Prin urmare, ce împrumută oamenii, de fapt?
– Cuvintele din cărți.
– Așa e. Și cu ce sunt ele imprimate pe hârtie?
– Cu cerneală.
– Asta e, Alice. Dacă analizăm problema cu atenție, de fapt eu ofer cu împrumut cerneală.
Așa că-și numi librăria Cerneala.
Orașul respira pace. Dădea senzația că toate conflictele cu Rusia, Franța și Anglia trecuseră în plan secund, fapt ce favoriza comerțul și înclinația nemților spre cheltuială.
Librăria mergea bine. La fel și căsnicia. Era sănătos. Avea prieteni. Dar s-a produs întâmplarea aceea. Relația de nenumit. Orice alt soț, umilit de infidelitate și ros de gelozie, s-ar fi năpustit asupra soției. Dar Alice nu simțea nimic pentru acel necunoscut. Era ca o vrăjitorie, poate chiar magie neagră. Librarul ajunsese la convingerea fermă că avea nevoie de ajutor. Dar… cui să-l ceară? S-a sfătuit cu clerici, doctori și vraci.
Însă a renunțat treptat la toți.
La unii, pentru incompetență.
La alții, din lipsă de încredere.
În concluzie, la toți, fiindcă nu reușiseră să facă nimic: farmecele unei pasiuni inexplicabile nu puteau fi ușor exorcizate.
În dimineața uneia dintre chinuitoarele lui zile de marți, în timp ce dădea târcoale prin fața librăriei, devorat de gelozie, după mai multe săptămâni de disperare, a hotărât să uite de formulele magice, de filtre, de antidoturi și de otrăvuri. Era orbit de furie. Trebuia să curme pe dată viața acelui necunoscut.
La unsprezece a închis librăria: „Proprietar absent din motive de boală“, a afișat la intrare. A mers până la strada unde locuiau și s-a ascuns sub portalul vecin. A așteptat și, puțin înainte de ora prânzului, a văzut-o ieșind pe Alice. Mersul ei nu era furișat, ci abătut, ca al deținuților când se întorc în celule, după plimbarea de dimineață. A urmărit-o. Plănuia în ce fel să-i ia viața acelui tip. Ar fi putut să-l sugrume cu mâinile lui mari; sau să-l lovească în cap până l-ar fi desfigurat, cum se proceda cu spionii trădători, ca să nu mai poată fi identificați; sau să-l sufoce cu un căluș făcut din cearșafuri, tehnică modernă folosită de tâlharii nocturni, pentru ca proprietarii vilelor în care pătrundeau să nu poată striga după ajutor. Existau nenumărate modalități. Inima îi bătea din ce în ce mai repede, simțea cum ura îi alimenta trădarea. Ajuns la hotelul Schwarzkopf, chiar în clipa în care se pregătea să intre, a dat peste Alice, care îl aștepta.
– Johann!
– Alice, nu urca! Lasă-mă pe mine. Am să pun capăt situației ăsteia. Azi vei fi liberă.
– Ce vrei să faci?
În ochii lui ieșiți din orbite, Alice ghicise intenția criminală.
– Nu, Johann! Ar fi o greșeală! Dacă-l omori, aș rămâne legată pe veci de amintirea acestui blestem. Ar fi sfârșitul lui, dar și al nostru.
– Alice, cum poți…?
– Johann, știi că am dreptate! Pleacă, lasă-l în pace. Nu-l căuta pe el, ci motivul. Trebuie să aflu motivul acestei atracții inexplicabile! Doar așa mă vei putea elibera!
Respirația lui Johann s-a precipitat. Alice avea dreptate. Dacă-l ucidea pe amantul nevestei sale și cauza legăturii dintre ei rămânea nedescoperită, avea să o piardă pentru totdeauna. Soluția nu era eliminarea obiectului dependenței, ci a motivului originii ei.
Alice l-a sărutat, apoi, resemnată, a urcat scara.
Johann s-a întors la librărie, stăpânindu-și cu greu plânsul. Pe măsură ce se îndepărta de hotel, tensiunea crimei pe care fusese aproape să o comită scădea. Mâinile îi tremurau de parcă degetele sale chiar l-ar fi sugrumat pe bărbatul care le distrugea viețile.
În minte îi răsuna întruna rugămintea lui Alice:
„Nu-l căuta pe el, ci motivul. Trebuie să aflu motivul acestei atracții inexplicabile.“
A ajuns la librărie, unde, într-un fel, s-a simțit protejat. A încuiat ușa, a tras perdeaua, a îngenuncheat și a strigat a implorare.
– Unde să găsesc motivul năpastei care s-a abătut asupra noastră? Nimeni nu poate să m-ajute!
Lacrimile i-au umplut ochii, tulburându-i privirea. Vedea totul ca prin ceață. Cotoarele cărților păreau măști, de parcă ar fi fost urmărit de spectatori anonimi. Se simțea ca un actor într-un amfiteatru înțesat de chipuri desfigurate. Imaginea aceasta i-a sugerat un nou drum. Nu se gândise decât la ajutorul altora. Însă existau și „ființe“ mult mai apropiate, adevărate cunoscătoare ale dimensiunii umane, atotștiutoare, în ansamblu și în amănunt, le infinitelor rațiuni ale pasiunii: cărțile. La 1900, tot ce se putea scrie despre dragoste fusese scris.
– De ce nu voi, cărțile mele? a exclamat în genunchi, înălțând brațele. Aici sunt toate pasiunile. Aici, toate răspunsurile; toate motivele. Poate că tot aici se află și motivul nenorocirii mele.
Și, cum nu avea altă opțiune, Johann s-a încredințat hârtiei tipărite. A recitit cărțile cunoscute și s-a apucat de cele încă necitite. S-a scufundat până la originile tuturor pasiunilor: a lui Otelo și a Desdemonei, a lui Tristan și a Isoldei, a lui Romeo și a Julietei, a Didonei și a lui Enea, a lui Ulise și a Penelopei. Credea cu tărie că unul din motivele acelor nefericiri va deschide lacătul închisorii trupești la care fusese condamnată Alice.
Citea în librăria lui sute de cărți, câte una sau două pe zi, până când îl dureau ochii, până când literele se amestecau, din cauza oboselii. Câteodată, când soarele apunea, întunecând încăperea, chiar înainte de ora închiderii, librarului i se părea că a descoperit pagina-cheie, paragraful decisiv care urma să-i dezvăluie pricina acelui lucru inexplicabil din viața sa. Dar, după ce-l sorbea cu nesaț, își scutura capul și și-l ascundea între mâini.
Seara, Alice se uita la bărbatul ei, implorându-l din ochi.
Johann a grăbit ritmul lecturilor.
Învățase să alunece cu privirea peste pagini, prinzând esența conținutului, oprindu-se doar asupra fragmentelor cu mai multe posibilități de interpretare. Lua o carte, o dădea deoparte, privirea i se înviora și începea să parcurgă rafturile din jurul lui, în căutarea următorului exemplar în care să-și pună, din nou, toate speranțele.
A petrecut șase luni scormonind printre literele de cerneală.
Apoi încă șase.
Și un al doilea an.
Și tot așa, sub veșnic înșelătorul imperiu al timpului, aproape fără să-și dea seama, s-au scurs cinci ani. Răstimp în care a citit despre mii de motive, fără să-l găsească pe cel al inexplicabilei nenorociri din viața sa.
Disperat, era pe punctul de a-și abandona căutările.
Însă în ultima zi de marți a anului 1905, o vizită întâmplătoare a dat un nou sens căutărilor sale.
AUTORUL
mai, 1905
Matematicianul a ajuns la Cerneala, librăria lui Johann Walbach, din pură întâmplare. Își vizitase un vechi prieten care luptase împotriva boxerilor, afront inacceptabil al chinezilor la adresa Occidentului, soldat cu prea multe pierderi de vieți. Zăcea în spitalul militar, invalid de război, și acolo avea să-și petreacă restul zilelor. După vizită, se întorcea acasă încercând să evite aglomerația de pe Rhein Promenade, astfel că a hotărât să ocolească centrul luând-o pe străzile încâlcite ale orașului. La o intersecție, complet dezorientat, matematicianul a stat la îndoială: „S-o iau la stânga sau la dreapta?“
Un calcul rapid al probabilităților l-a făcut să aleagă dreapta, fără să-și dea seama că, în felul acesta, se întorcea la promenada Rinului, pe care dorise s-o ocolească. Dacă ar fi luat-o la stânga, nu l-ar fi cunoscut niciodată pe Johann Walbach. A străbătut patru străzi și, când a intrat pe a cincea, s-a trezit în fața librăriei. Matematicianul s-a simțit cuprins de un fior. S-a oprit. A încercat să deslușească titlurile cărților expuse, însă imperfecțiunile geamului acționau asemenea unei lupe, iar literele aurii tipărite se curbau ca-ntr-un vis. S-a îndepărtat puțin și și-a ridicat privirea, ca să citească firma librăriei: Cerneala.
Dinăuntru, părea că îl cheamă ceva.
A intrat.
S-a plimbat de-a lungul rafturilor. Îi era greu să-și explice ce simțea. Parcă ar fi trebuit, cu orice preț, să se afunde în cărțile acelea. A luat una, la întâmplare, și a deschis-o.
Era Idiotul lui Dostoievski.
Litera tipărită i-a trezit aceeași irezistibilă atracție care îl sedusese de-afară. Cu palma desfăcută, a mângâiat cuvintele, a închis ochii și s-a lăsat purtat de sunetul suav al degetelor ce mângâiau hârtia.
*
Valurile se sparg de coasta normandă. Degetele iubitei se afundă în nisip. Apucă firicelele aurii, lăsându-le apoi să se scurgă, ca dintr-o clepsidră.
Ochii ei au culoarea mierii.
Soarele îi mângâie pielea.
Lumina.
Aerul.
Sunetul mării izbindu-se de țărm.
Sebastian von der Becke, de profesie matematician, ridică privirea. Fiul lui, al amândurora, pune piciorul în apă.
– Ai grijă, Hugo.
– Doar știu să înot, tată, știu să înot.
Matematicianul închide din nou ochii și simte căldura fericirii. Mâinile ei, impregnate de timp, se înlănțuie cu ale lui. Degete cu degete, împreunare de ființe ce se vor iubi veșnic.
Nimic nu se poate schimba.
Totul va fi la fel.
Mereu.
Așa cum a visat.
Sebastian se uită din nou spre micuțul său, căruia apa îi ajunge până la genunchi.
– Hugo, nu te duce departe.
– Uite, tată, fii atent!
Matematicianul zâmbește și-și întoarce privirea spre dragii lui ochi de miere.
Nimic nu trebuie să se schimbe.
Nimic nu se va schimba.
*
– Căutați o carte anume?
Vocea lui Johann, librarul, l-a făcut să tresară.
– De fapt, nu, a răspuns matematicianul. Am trecut pe aici din întâmplare. Ce fel de cărți vindeți?
– Nu vând, împrumut.
– Ah, e o librărie care împrumută cărți!
– Da, așa e.
– Vasăzică, împrumutați cărțile… Mă rog, eu nu sunt un bun cititor.
– De fapt, nimeni nu este, a replicat Johann, sec.
– Eu chiar mai puțin decât alții: sunt un om al cifrelor, sunt matematician. Predau calculul infinitezimal. La universitate. Mă numesc Sebastian. Sebastian von der Becke.
– Aha, numere.
– Mă rog, formule, ecuații. Fac cercetări asupra lor.
– Cercetări?
– Da, ca orice cercetător, sunt în permanentă căutare.
– Și cam ce ar trebui să găsiți?
În acel punct al conversației, matematicianul și-a îndreptat privirea spre un raft anume. A citit pe un cotor: Dicționarul oceanelor: plante și specii marine. Paginile Idiotului i-au furnicat și mai tare buricele degetelor.
– Aveți cărți despre mare, a spus, arătând cu privirea spre enciclopedie.
– Da, cercetătorii descoperă tot timpul noi forme de viață subacvatică. E o enciclopedie într-un singur volum, un dicționar al vieții sub apă.
Fraza aceea a fost decisivă. Matematicianul a strâns pumnul și a răspuns la întrebarea rămasă în suspensie.
– Caut motivul, i-a spus.
Librarul a simțit un fior pe șira spinării.
Motivul.
Spusese: motivul.
Dar se referea, probabil, la matematică.
– Cercetați originea numerelor? Sau poate dimensiunea infinitului? Bazele geometriei?
Cu privirea încă ațintită asupra enciclopediei, matematicianul i-a răspuns.
– Nu, caut alt motiv. Motivul unui lucru inexplicabil din viața mea.
Pupilele librarului s-au mărit brusc. Motivul unui lucru inexplicabil! Auzise, oare, bine? Cumva își râdea cineva de el? Sau poate că Dumnezeu îi trimisese un mesager? A respirat adânc. Apoi, cu un aer confuz, dar și neîncrezător, a remarcat.
– Știți ce, în ultimii ani am servit o mulțime de clienți. Fiecare cu obsesia lui. Au venit aici să caute cărți oameni obsedați de constelații, de Revoluția Franceză, de viața lui Iulius Cezar, de anatomia patologică, de bolile tropicale contagioase, de cele mai eficiente exerciții de mnemotehnică, de economia fiziocrată, de călătorii pe cursul fluviilor Americii de Sud, de asasini teribili, de cronicile războaielor peloponesiace… Lista este interminabilă. Însă nimeni, nici din întâmplare, nici din greșeală, n-a căutat vreodată motivul unei întâmplări inexplicabile din viața personală.
– Da, nu mă mir. Este o căutare cumva, nici nu știu cum să-i spun, unică, a mea. Nu cred să mai fie, în afară de mine, vreun om de știință în Mainz, poate nici în toată Germania, care să caute acest motiv. În sfârșit, vă doresc o zi frumoasă.
Matematicianul a dat să se îndrepte spre ușă, însă Johann, cuprins de neliniște, l-a apucat de braț, oprindu-l din drum.
– Stați, stați. Nu plecați încă. N-a intrat nimeni până acum în librăria mea ca să întrebe de motiv. Mai știu, însă, pe cineva care îl caută.
– Mai există cineva? Care caută motivul? Vorbiți serios?
– Mă rog, eu nu știu nimic despre ceea ce vi s-a întâmplat dumneavoastră, domnule. Dar și acea persoană are o întâmplare în viața sa pe care nu și-o poate explica. Și îi caută originea.
– Înțeleg, a spus matematicianul. Este, într-adevăr, o coincidență surprinzătoare.
Și, gânditor, de data aceasta chiar a ieșit din librărie.
Johann l-a văzut îndepărtându-se, dar i-a reținut numele: Sebastian von der Becke, profesor de calcul infinitezimal.
Fragmente din Cerneala, de Fernando Trías de Bes, în pregătire la Editura Baroque Books &Arts, colecția Cadril. Traducere din limba spaniolă Liliana Pleșa Iacob. Ilustrația copertei: Stela Lie