Noua poezie a Andrei Rotaru m-a luat oarecum prin surprindere.
După lirica programatică din “Într-un pat sub cearșaful alb”,
având-o ca figură tutelară pe Frieda Khalo, poeta intrase într-o
fază de macrameuri. Texte foarte bine strânse, niciun cuvânt în
plus – un fel de dicție ireproșabilă. “Ținuturile sudului”
(Paralela 45, 2010), însă, sunt descleiate, mai mult melancolice
decât nervoase, oscilând între viziune dureroasă și violență
reprimată.
Un volum despre al patrulea ochi, cel al sentimentului. Sau, o
viziune a sentimentelor, deloc intelectuală sau fundată pe
artificii metaforice, ci una magnetică și transtemporală. Mai
degrabă o descriere a mirosului de vis, de continuă sugestie:
“zilele astea încep cu zilele de altădată:/ cineva se așază pe
marginea patului,/ mă întreabă dacă nopțile sunt imprimate pe
piele,/ dacă am visat cum mă acoperă nisipurile./ (mirosul tău de
brad se răspândește în camera mea)” (“și mai mult nisip”). Citesc
de parcă aș reviziona “The Pillow Book”, filmul acela japonez din
1996 cu mesaje transmise prin oameni tatuați. Rareori imagini
clare, din fericire rare, căci raportabile cultural. Bunăoară, la
Coleridge: “sunt ca un vapor de lemn în care port doar
morții”.
Fosta carne douămiistă, supurândă, a devenit acum materie
transparentă. Parcă toate aceste poeme ar pleca de la principiul
nonidentității: “când corpul tău îmbracă alte corpuri/ vă privesc
de departe. am doar culoarea voastră verde/ (…)/ strânși în
carnea voastră, vă dezbrăcați unul pe altul/ și sub pământ”
(“Verde”).
Uneori, scot capul lăstari expresioniști, dar se ofilesc destul de
curând, invadați de o vegetație stufoasă ce mai mult sugerează
decât ascunde. “Alte dimineți” este un nod al cărții: “recunosc
dimineața/ după zgomotul unui bătrân în scaun cu rotile/ picioarele
lui goale pedealează la nesfârșit./ aici viața începe printre
zăbrele. mă îmbracă în rochii interminabile,/ și viii îmi aprind
lumânări. în stânga, o clopotniță veche.// în ea, dansul meu devine
violent,/ îmi leagănă trupul, prin dreptul ferestrelor zidite,/
într-o lumină care crește./ și nici buchetele de pământ și nici
ochii celorlalți/ nu ajung în camera asta. ca o imitație,/ de parcă
dai cu iarbă peste cearșaful care mă acoperă/ și încerci să-mi faci
un contur”. Nu contează ce filmează acest ochi secret al
imaginatiei, cum filmează. Se trece ușor dintr-o realitate în alta,
totul pare haotic, dar fiecare element are un rol distribuit cu
atenție. Nu este dicteu automat, nici vis, ci un fel de delir
condus doar de simțuri și senzații: “a început același șir
indeterminabil de zile/ în care nu mă simți. lucrurile frumoase au
înfățișarea/ animalelor ce se împerechează în haite” (“fără
puteri”).
Sunt poezii metafizice care nu se adresează cerului. Ajung
izbucnirile imaginației afective ca să desființeze normalitatea
rigidă: “îngenunchezi,/ mă ridici cu mâinile noi uriașe. casa
începe să se clatine./ și noi și ea și noi și ea” (“despre mine”).
Tensiune maximă, dorințe pătimașe, revărsate toate într-o
comunicare ce nu are nevoie de cuvinte. Cele mai bune clipe ale
acestei arte sunt asigurate de vizionarismul ardent, ce-i drept
foarte curând contrapunctat de prăbușiri abulice. “Mâini” este, în
fond, un frison lecturabil: “din când în când nu mai avem mâini./
stăm cu trupurile lipite unele de altele,/ ne privim când vrem să
ne îmbrățișăm,/ din locul mâinilor ies ierburi înalte”. Ca în
filmele lui Tarkovski, doar bănuim care sunt cauzele acestui consum
nervos necruțător. Imaginea pe care lectura o creează în creierul
nostru niciodată nu are contur precis, logic. Vifornițe și acalmii.
Nu reprezentare, ci descriere de stări acompaniate de gesturi:
“soarele și trupurile întinse la mal/ lovesc apa încet. ne afundă
în ea și, din locul în care dispari,/ algele desenează forma unui
trup cu mâinile tale”.
Unde se observă calitatea scrisului Andrei Rotaru este în evitarea
teatralismelor patetice, a prețiozităților culturale și a
imaginilor extrem de căutate. Dacă aș face o comparație între ea și
alți poeți afini (n-o să fac așa ceva, Doamne ferește!, pentru că
știu că Andra s-ar enerva teribil), ar reieși subtilitatea și
finețea superioare multor poeți tineri vedete ale momentului.
Și poate că o asemenea finețe este posibilă datorită regimului
ficțional al trăirilor. Ficțional la modul rememorativ și
imaginativ. Prezentul acestei poezii este trecutul sau viitorul.
Prezentul constă în efortul de a depăși un prezent fără noimă,
rămășițe și speranțe: “aproape am uitat cum arată mâna ta cu
nervurile fine/ ascunse în pumnii mei acum mult timp” (“Până la
tine”). Și mult yin, multă apă, frământare, deformări și reformări.
O curgere de stări și premoniții rezolvate adesea în trompe l’oeil
– deschideri imense, dar aparente și amenințătoare: “doar un
cearșaf plutește deasupra patului. un cer întunecat, înghețat./
ating o parte a lui, se ridică. mă forțează să scurm în tavan./ îl
dau deoparte./ atunci privesc prin capetele unui cer desfăcut/ gata
să se reverse” (“Tavanul”).
Ce mi se pare remarcabil este felul în care poeta scurtcircuitează
realitățile, după o tehnică de obținere a metaforei, însă fără să
apeleze foarte des la figura de stil propriu-zisă. Cearșaful,
tavanul, pânza, lemnul, apa, frigul, liniștea, varul sunt introduse
în ringul discursului simplu, brut. Poeticitatea discursului ei își
are sursa nu atât în sforării stilistice, cât în viziuni mitice,
teribil de încărcate emoțional și punctate de observații
surprinzătoare prin subtilitate, iar nu prin bizarerie. De exemplu
în “Ferestrele”: “animalele coboară deodată/ caii sălbatici se
apropie de mine./ îi mângâi și ei mă ating cu o piele întoarsă,
moale”.
Poezie pură, deja dincolo de postmodernism și de modernismul nostru
mereu recuperabil.
Felix Nicolau este conferențiar universitar la Facultatea de Litere
și Limbi Străine a Universității “Hyperion” și la Universitatea
Tehnicǎ de Construcții din București. A publicat cǎrți de criticǎ
și teorie literarǎ (Anticanonice, Homo imprudens, Eroismul
eminescian), un roman (Tandru și rece) și versuri (Bach, manele
& Kostel, Salonul de invenții). Colaboreazǎ la revistele Arca,
Cuvântul, Luceafǎrul de dimineațǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de
Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.