Aurora Liiceanu are, în mod cert, un ghem nevăzut, din care tot deșiră povești, are darul de a pune fiecărei cărți în titlu o momeală irezistibilă, cum se întâmplă și cu proaspătul volum – “Cuvinte încrucișate”. Și nu reziști, înghiți momeala ca peștele hulpav, începi să citești… Cartea de anul trecut “Viața nu-i croită după calapod” se compunea din două părți (“Întâmplări” și “Gânduri”), aducea un spor de reflexivitate față de cele anterioare. Cea de acum are tot două părți – “Întâmplări” și “Boccaccio la bloc”, discret semn al unui chef nebun de a povesti și al unei tentații ce îi tot dă târcoale autoarei…
Ca în tot ce scrie Aurora Liiceanu, întâmplările foșnesc de reflecții, iar meditațiile privind orice temă forfotesc de mici episoade ori întâmplări adevărate. Punți vizibile și tuneluri ascunse leagă mereu viața și literatura în cărțile autoarei, căci orice încercare de a explica destine și întâmplări ce țin de experiența directă o duc spre literatură, iar în literatură nu caută altceva decât sâmburele de trăire autentică.
Textele din prima parte, cea intitulată “Întâmplări” par atrase de același pol magnetic, ce o preocupă, dacă nu chiar o obsedează pe autore: amănuntul biografic. Punctul de pornire se află în analizele făcute de Adrian Necula privind destinele fracturate de cataclisme, fie ale naturii, fie ale istoriei. Amănuntul biografic se transformă când în grilă de lectură, când în cheie de interpretare, atât pentru literatură, cât și pentru viețile unor prieteni ori cunoscuți.
Aurora Liiceanu citește cu alți ochi literatura, altfel decât criticul avizat și decât cititorul obișnuit, cumva se instalează comod într-un fotoliu, între cei doi, și-i fascinează și pe unul și pe altul, evident, din motive diferite. “Julian și Jules: vieți paralele în timpi diferiți” lămurește afinitățile secrete ale lui Julian Barnes cu Jules Renard, prin observații subtile despre conexiunile biografice, căci amănuntul biografic luminează obsesii și mici traume semiconștiente, decisive pentru un scriitor.
Același exercițiu al asocierii se regăsește și în “Amănuntul biografic”, aplicat asupra unei perechi de filme în care întâlnirea cu altul transformă fire și psihisme. Aici se vede foarte bine “tehnica hoinărelii” de la film la carte, fiindcă pornește de la două filme vizionate în aceeași noapte, iar logica hazardului ce le pune în relație este preluată și dusă mai departe spre “Soluția Schopenhauer” de Irvin Yalom (roman ce interferează psihologie, filosofie și ficțiune), de acolo spre “Un hohot în beznă” de Vladimir Nabokov.
“Ibovnicul Isarlâkului” îl surprinde pe Ion Barbu într-un unghi neașteptat, legat și el de amănuntul biografic decisiv: întâlnirea cu profesorul care transformă tot în viața lui de școlar prin talentul și ambiția de a face din matematică o disciplină spirituală. Alt text, “Frământările unei prințese frigide” investighează viața unei discipole neobișnuite a lui Sigmund Freud, Marie Bonaparte. Totul este interesant și ieșit din comun în viața acestei urmașe de împărat, ea merita o poveste extinsă, demnă de “Patru femei, patru povești”.
A doua secțiune a cărții seamănă cu un “Decameron” în miniatură, aici se regăsește buna povestașă pe care o iubesc până și prozatorii: eboșe de o pagină-două ca “Bulgăre de aur” sau crochiuri ale unor tipuri sociale deja închegate în deceniile postdecembriste, unele amintesc inevitabil de I.L. Caragiale. Preferatele mele se află la finalul volumului (“Marketing socialist” și “Ia-ți o pisică: bloc contra vilă”), mici studii ale vieții noastre înainte și după 1989 ca lunecuș cotidian de la comic la absurd.
“Cuvinte încrucișate” confirmă și alte mici trucuri ce formează stilul Aurorei Liiceanu: arta unui titlu ce îți ia ochii ca o tichie năzdrăvană, motto-uri pline de tâlc ce te pregătesc pentru lectura textului, ca indicatori de traseu, farmecul imperceptibil al confesiunii. Cartea trece grațios bariera de la graba și foamea primei lecturi la savoarea unei recitiri.
Aurora Liiceanu, Cuvinte încrucișate, Editura Polirom, 2012, 240 pag.