Ca un mic eveniment al literaturii tinere merită întâmpinat cel de-al doilea volum al poetului Andrei Doboș, Inevitabil*. De puține ori am avut, cu privire la scriitorii din ultimii ani, senzația de maturizare sigură în punctul crucial dintre debut și cartea de după. Mănăștur Story mai avea încă destul de a face cu minimalismul cotidian à la Sociu sau, în ciclul despre “lobonțiu”, cu poezia vorbită a lui Vasile Leac.
Aproape neverosimilă, extrem de originală în interiorul unei generații traumatizate de relele orașului (capitalist), e reconsiderarea poeziei naturii. Nu fără un anumit gest de frondă, cel exasperat acum doar câțiva ani de imaginarul Mănășturului clujean se lasă asediat cu o lejeritate zen de o sensibilitate panteistă (trezită pe alocuri doar de avidul de curiozități Animal Planet). Un soi de sentiment natural New Age îl face pe Andrei Doboș să devină dintr-odată interesat de felul în care “copacul bătrân se desface/ chiar în mijloc”, de “iarba de râu”, de “cerul din spatele casei” sau de faptul că “stă să ningă/ să facă ceva”. Sigur că există în apetența pentru meteorologie și pentru înregistrarea fenomenelor abia perceptibile cu ochiul liber o clară descendență ivănesciană (abia acum devine evidentă filiația pe care Ion Pop o identifica încă din comentariul la primul volum). Însă dacă la Mircea Ivănescu exteriorul rămânea oarecum separat de un interior dătător de voluptăți domestice, ceea ce surprinde la Doboș e tocmai intimitatea cu lumea de afară. Tânărul poet se oprește asupra priveliștilor și peisajelor cu familiaritatea cu care alții își descriu mobilierul din casă: “Doar norii/ cresc ca aluatul/ și nu-s cu mult mai sus/ de prunii și perii care s-au zgribulit./ Nu-s cu mult mai sus de cap/ doar câteva palme/ câțiva centimetri din negura/ lăsată”. În alt poem remarcabil, personajul central regresează (evoluează?), în propriul fotoliu, într-o stare vegetativă (prinde el însuși “floare”): “Prietenul meu Vali, l-am văzut ieri, era obosit./ Prietena mea stă acum în cameră, e obosită./ Olga mi-a trimis aseară poze vechi, de pe Petuniei./ Eram tânăr și creț./ Multe badoage pe masa căminului – cutii cu sare, conserve desfăcute./ Ulei. Peste tot ulei./ Prinsese floare./ Azi eu prind floare. În fotoliul închiriat/ stau nemișcat și lumea-mi stă la picioare;/ Mucegaiul crește verzuliu, alb și opac”.Mai ciudat e că nu doar “fenomenele cosmice” (nu credeam că sintagma mai poate fi pronunțată cu privire la poezia tânără), ci și aspectele banale, din viața de zi cu zi, dobândesc la Doboș aceeași lentoare vegetativă. Aflat permanent în mijlocul lor, poetul le contemplă ca pe niște peisaje. Atât de lente și de exacte în același timp sunt toate percepțiile din Inevitabil, încât la capătul unor plimbări de rutină prin oraș se încheagă adesea mici crochiuri de natură moartă. Doi bărbați ce “dau un copil pe linghișpir”, “polițiștii ce-și fac tura de seară”, “o fată în urma celeilalte” sau un bărbat “cu o plasă în mână” care “s-a săturat de așteptat tramvaiul” sunt, toate, elemente semnificative ale faunei orașului. Nimic neobișnuit în înregistrarea lor, și totuși slow-motion-ul la care sunt supuse creează o senzație de stranietate absolută. Fără a părăsi vreodată cadrul strict al realului, Andrei Doboș e printre puținii poeți actuali capabili să fantasmeze lucid, la lumina zilei. O plimbare matinală “pe dig, în drum spre muncă”, când nimeni nu e încă treaz, se transformă într-o viziune halucinantă: “Acolo unde/ puietul de clean făcuse pătură/ acum doar pietre pe jumătate strălucitoare/ și volbura mânată de valuri spre umbră./ Mă dor picioarele./ Mă bucur când știu/ că mulți oameni dorm./ Somnul fără vise de la ora 6./ Iarbă de râu – junglă de brusturi -/ rațe lipite de mal -“.
De fapt, cea mai ciudată ecuație a imaginarului actual marca Doboș, care-i dă însă întreaga originalitate, se poate descrie prin amestecul de natural, general-uman (din nou, horribile dictu) și înregistrarea minimalistă, la firul ierbii. Nimic din ce înseamnă civilizație, societate sau lupta cu sistemul nu-l interesează pe poetul clujean, ca pe alți colegi de generație, însă în același timp surprinderea “naturalului” sau a “cosmicului” nu derivă la el niciodată în “sentiment” natural sau cosmic. Priveliștile de tot soiul sunt acompaniate nu de simfonii amplificatoare de trăiri sau senzații, ci mai degrabă de o sesiune de chill-out în aer liber. Se reține, adică, din natură, nu stihialul simfonic cu care a învestit-o romantismul de la începuturile lui până azi, ci forfota egală și discretă a ritmului minimalist. Plăcerea nu mai e de a se recunoaște în peisaj sau de a-l face să ia forma subiectului, ci de a se revela, în mod spontan-democratic, ca unul dintre elementele lui. Nu mă pot abține să nu citez în întregime unul dintre cele mai frumoase poeme din volum, simptomatic pentru “neoclasicimul minimalist”, dacă mă pot exprima atât de oximoronic, specific sensibilității lui Andrei Doboș. Frazele gnomice fac casă bună la el cu înregistrarea cotidianului, la umbra unei subiectivități reținute, dar cu atât mai pregnante: “Clopotul bate/ ies bătrânei afară din casă./ Cineva stă liniștit/ pentru că altcineva e agitat./ Cineva e deștept pentru că altul e prost./ Și tot așa. Până la urmă/ o bătrânică schimbă bani la chioșc./ Prin parcuri e plin. Răcoarea/ și siguranța că ei sunt bătrâni./ Bătrâni și tineri. Toți vociferează./ O cioară cârâie din înalturi./ Musca muncește pe frunza de arțar./ În prezența mea”. Ce rezultă de aici e o poezie de intensități sufletești scăzute, însă cu atât mai puternice cu cât ea nu e simptomul unei lipse de imaginație, ci dobândește aspectul firesc – cum bine surprinde Ștefan Manasia pe coperta a patra a volumului – al “înțelepciunii unui mandarin”.
Nu mă îndoiesc că volumele următoare ale lui Andrei Doboș vor întregi imaginea unui poet de o sensibilitate cu totul originală, nicidecum extenuată de cel mai recent volum. Deocamdată, excelentul Inevitabil atestă trecerea lui Andrei Doboș din grupa mică în grupa mare a poeziei noastre de azi. Nici mai mult, dar nici mai puțin de atât.
*Andrei Doboș, Inevitabil, Casa de Pariuri Literare, București, 2011.