Cât despre noi, ucenicii, nu eram în grija nimănui în mod special: oricare dintre mecanici ne putea da ordine. Montam și demontam anvelope, vulcanizam, înșurubam și deșurubam, lubrifiam, schimbam bujii, tensionam frânele, spălam și ceruiam, ne duceam în oraș după tot felul de treburi, curățam piesele de motorină. Pentru treaba asta ne instalam într-o mică curte interioară cu un luminator foarte înalt, al cărui geam era foarte murdar, dar care ne oferea totuși singura lumină naturală din atelier. Locul acela era teritoriul nostru. Acolo ne așezam toți patru ucenicii pe bidoane de ulei goale, în jurul unei tăvi enorme pline cu motorină, și, cu cârpe și pensule și chiar cu mâinile, bălăceam piesele până le făceam să strălucească. În zilele feroce de iarnă, era atât de frig în locul ăla, încât ne făcea plăcere să ne băgăm mâinile în tavă și să le lăsăm acolo ca într-o spuză. Probabil că de acolo mi se trăgea mirosul permanent de motorină și ulei care-mi intrase-n piele. Totul era alunecos, plin de o unsoare pe care păreau să o emane pereții, podeaua, aerul cenușiu și înghețat, chiar și lumina. În colțul acela, însă, ne simțeam departe de toate astea și scutiți de cea mai rea dintre sclavii. Erau poate cele mai bune momente ale zilei de lucru.
Era în același timp locul în care Mario era rege. Lucra metodic și fără grabă, fără să-și dezlipească ochii de pe tavă, nici țigara de pe buze, fără să-și modifice vreo clipită expresia feței. Comentariile lui erau scurte și hotărâte, iar nouă, celorlalți, în fața unei asemenea parade de fermitate, nu ne rămânea decât să dăm semne de omagiu și adeziune. Rafaelito, mai ales, încremenea cu o privire tâmpă, probabil fiindcă nu înțelegea niciodată ce se petrece și trăia într-un oarecare stadiu de stupoare perpetuă. În ochii lui găseai o inocență uluită de animal. Era slab, bolnăvicios, avea mereu bube și degerături în jurul gurii, la urechi, la mâini. Se scărpina încontinuu și-și înghițea mucii, mergea cocoșat și parcă timorat, lipit de pereți și dârdâind de frig la orice oră.Bernardo era altceva. Odată, la puțin după sosirea lui la atelier, am văzut cum l-a bătut Mario, nu știu de ce, presupun că doar ca să-și marcheze teritoriul, să-i arate cine-i șeful. I-a răsucit brațul, i-a tras palme în mod metodic, fără pasiune și fără înverșunare, după care l-a doborât treptat, până ce l-a lăsat ca pe o cârpă pe pardoseala unsuroasă a curții interioare, fără să-și scoată măcar țigara din gură. “Mai vrei? Vrei să-ți mai dau cafteală?” l-a întrebat liniștit, fără să ridice vocea. S-a ținut așa un timp, așteptând ca tăcerea celuilalt să devină definitivă. Apoi l-a ajutat să se ridice și, pălmuindu-l ușor peste față, i-a spus: “Asta n-a fost nimic, băiete. Stai liniștit.” De atunci, Bernardo fusese pătruns de o adevărată fervoare pentru el. Îl imita în toate, în gesturi, pieptănătură, vestimentație, în felul de a fuma, de a păși, chiar și în opacitatea ostilă a tăcerilor, ca și cum ar fi fost dublura lui.
Toți trei au alcătuit îndată un grup foarte unit. Eu mă țineam deoparte și nu aveam relații cu ei în afara atelierului, însă, într-o bună zi, Mario m-a invitat cu un aer misterios să petrecem împreună o după-amiază de duminică, de parcă mi-ar fi făcut o onoare specială, iar eu m-am dus ca să nu pară că-l disprețuiesc și probabil și pentru că, în fond, mă temeam ca nu cumva să-mi atrag dușmănia lui. Au fost vreo cinci, șase după-amieze pustii și superflue, însă neașteptat de pasionante. Mario își aducea prietenii, niște tipi laconici și alunecoși ca el; mai întâi ne instalam pe câte o bancă sau în vreun colț într-unul dintre cartierele luxoase și ne petreceam timpul păzind și revendicând acel sector al lumii pe care îl aleseserăm ca scenă și teritoriu de desfășurare a ritualului duminical. Nu făceam nimic demn de consemnat, însă actele cele mai neînsemnate dobândeau un soi de solemnitate liturgică. Fumam, scuipam, ne rezemam într-o rână de ziduri, schimbam între noi gesturi care înlocuiau mari confesiuni, ne lăsam în voia tristeții ca fiind un privilegiu al tinereții, priveam oamenii cu o insistență golănească, care se transforma rapid în dispreț, cântăream și evaluam cu un ochi apatic și expert valoarea femeilor interzise, după care o țineam tot așa, legându-ne întotdeauna și pe același ton burlesc exasperat de fetele naive de vârsta noastră. În final, o luam la picior în ritm susținut pe străzile din centru, formând un grup compact și exaltat, din cauză că rataserăm o nouă zi, dar și din cauza promisiunilor intacte ale nopții, eram din ce în ce mai furioși pe măsură ce orele înaintau, iar lumea își etala disprețul și cămătăria față de energiile unei tinereți splendide și condamnate totuși la sterilitate și inactivitate.
Mario deschidea cortegiul. Era cu doi sau trei ani mai mare ca noi, mic de înălțime și blond, ușor crăcănat și foarte puternic, iar gura îi arbora permanent o grimasă de dispreț și sațietate. Privea lumea și oamenii de parcă i-ar fi întrezărit în depărtări și, cu excepția privirii, nicio trăsătură de pe fața lui nu ieșea în evidență. Râdea foarte puțin și parcă spre sine, fără să deschidă gura sau să scoată afară veselia. Îi plăcea să vorbească fără să spună tot ce gândește, rezervându-și niște tăceri încărcate mereu de omisiuni sumbre.
După el mergeam toți ceilalți, într-un marș solemn, umblând fără țel și fără a mai avea noțiunea timpului, duri și eficace, de parcă am fi fost o bandă de gangsteri într-o misiune de marcare a teritoriului. Fără a schimba o vorbă, cu mers neșovăitor, cu privirea înainte, iar Mario drept deschizător al cortegiului cu mâinile înfundate în buzunarele hainei, urmat de noi ceilalți, grupați în jurul lui, însă cu un pas în urmă, ne îndreptam tacticos spre nu se știe ce țintă, dar fără să ne îndoim de corectitudinea traiectoriei, ca și cum totul ar fi corespuns unui plan minuțios, trasat dinainte și în care actele aparent arbitrare urmau să se încarce la sfârșit de un sens până atunci secret. Mie mi se părea uneori că, asemenea lui Iosua și poporului său ales, și noi eram pe punctul de a face să capituleze, de prea multă uzură și printr-un act pur și simplu de credință, un oraș-cetate.
Cred că pe la a treia duminică exodul s-a terminat în sfârșit. După o lungă plimbare, am ajuns într-o zonă rezidențială, undeva mai în afara orașului, și ne-am oprit în capătul unei străzi pline de copaci, cu vilișoare presărate de o parte și de alta. Era deja noapte. Am reluat marșul și la un moment dat, fără să ne fi vorbit, însă acționând de parcă am fi repetat scena de multe ori înainte, am spart geamul unei mașini, am luat din ea nu știu ce și am rupt-o la fugă. Asta a fost tot. Îmi amintesc că am alergat ca bezmeticii pe terenuri virane, neobosiți sub luna plină, despărțindu-ne și din nou unindu-ne, strigându-ne unii pe alții, până când, într-un târziu, am escaladat o movilă de teren de unde se vedeau luminile Madridului în depărtare și acolo ne-am oprit, epuizați și fericiți, simțindu-ne răzbunați în cele din urmă pe condiția noastră de tineri ultragiați.
Fragment din Luis Landero – Chitaristul, în curs de apariție la Editura Allfa. Traducere din limba spaniolă și note de Cătălina Iliescu Gheorghiu