Despre credința relațională, despre credința în act, despre comuniune și despre derivele țanțoșe devenite “icoană” și pandant al creștinismului contemporan vorbește Christos Yannaras în ultima sa carte.
Personaj incomod, teologul și filosoful grec declară că această apariție editorială nu a avut niciun ecou în Grecia natală – suntem curioși care va fi ecoul românesc, căci cartea a fost tradusă (ca și alte titluri ale aceluiași autor) și publicată la Ed. Anastasia anul acesta (2011): “Contra religiei” (trad. din limba greacă de Tudor Dinu). Aceeași editură l-a avut oaspete pe autor, reușind zilele trecute un tur de forță prin România, manifestat prin mai multe conferințe, dintre care, una, chiar în Aula Academiei Române.
În conferințele și cărțile sale, Yannaras compară creștinismul de astăzi (indiferent de confesiune) cu un supermarket din care fiecare alege un produs anume pe care-l consideră trebuincios la un moment dat, în funcție de reflexele de credință ale unei epoci, ale unei regiuni și grupări. Este ceea ce a fost numit “ortopraxie” – excesul de atenție dedicat formelor sub care este practicată credința. Dar centrul de greutate aste altundeva: “particip la Biserică pentru a vedea dacă pot învinge moartea prin moarte”, spunea Yannaras în Aula Academiei Române!
De unde și titlul cărții sale, atât de incitant și riscant totodată. Creștinii nu foloseau termenul de religie la începuturile sale, ci pe acela de eclesia, de biserică.
Revenind la explicarea unor înțelesuri grecești ale polisului – reprezentat de cetățenii care vor să înțeleagă modul de existență al kosmosului – Yannaras subliniază: “creștinismul nu este o religie, ci un mod de viață” (p.172). Sau, în altă parte, după ce face o panoramare istorică, vorbind despre mântuire: “Aparția unei mentalități juridice reprezintă o dovadă a transformării în religie a evenimentului eclezial, iar transformarea în religie atrage după sine rezerva sau teama obscură, în special, de sexualitate și de funcționarea firească a maternității. Există canoane ce o consideră pe proaspăta mamă, pe lăuză «necurată” și îi interzic să intre în camera pruncului ei, dacă acesta a fost deja botezat. Le interzic femeilor să se împărtășească din potirul Euharistiei în zilele menstruației: consideră necurate funcțiile fiziologice pe care le implică darul maternității. Solicită abținerea de la relațiile conjugale înainte și după Sf. Împărtășanie. Îi refuză preoția oricui a căzut în copilărie victima unui viol. La fel, i-o refuză și oricui a avut o relație amoroasă extraconjugală, chiar dacă a făcut penitență, ce l-a condus la primirea darului facerii de minuni și chiar al învierii morților” (p.105). Autorul argumentează fiecare din afirmațiile anterioare cu canonul bisericesc respectiv.
De unde urmează și o concluzie, nemiloasă: “dispar limitele diferențierii dintre optica bisericească și religiozitatea instinctuală ce demonizează instinctul sexual, marginalizează și umilește din punct de vedere social femeia (ca victimă ispășitoare a fobiei). Consolidându-se progresiv, transformarea în religie conduce la apariția unei mulțimi de orientări «pseudocreștine» ce prezintă drept regulă «evanghelică» de viață un legalism și un moralism odios și inuman, o fobie tipic psihopatologică în fața erosului. Identifică creștinismul cu asocieri generate doar de vinovăție și groază, cu înăbușirea judiciară a vieții. Redactează coduri de drept impresionante, o cazuistică complicată și întortocheată – spațiu obscur al autoapărării narcisiste, al unei rezistențe pline de teamă în fața maturizării.” (p. 105-106). Ar mai fi de adăugat că autorul livrează și amintește la schimb adevăratele înțelesuri ale sensului grecesc, vechi, al Erosului.
Fără îndoială ar mai putea fi amintite în completarea paragrafului anterior reminscențele de ordin magic pre-creștin care stăruie, iată, după 2000 de ani de împărtășire întru Hristos, Cel care prin prezența Sa dizolvă orice act magic. Între noi fie vorba, aceleași osificări le vom întâlni într-o perspectivă diacronică la oricare dintre religiile autentice…
Concluzia autorului este fermă și de neocolit – dacă urmezi expozeul logic al cărții: “Biserica și religia sunt două realități incompatibile și ireconciliabile, precum viața și moartea, libertatea și necesitatea, dragostea și interesul” (p. 282)…
Participăm la Biserică, la viața eclesială pentru dobândirea plenitudinii existenței umane – arată Christos Yannaras. Căci aceasta și înseamnă mântuirea (după grecescul sotiria): devin întreg, ajung la totalitatea posibilităților mele existențiale întru Hristos. Păstrarea, realizarea și manifestarea existenței umane în toate posibilitățile sale, ajungerea la plenitudinea ființei – este limanul la care ajunge omul înduhovnicit (spiritualizat), după modelul lui Iisus Hristos și al sfinților care l-au urmat.
Celelalte nu sunt decât balast provenit, adesea, și din “Idolatrizarea Tradiției” – titlul unui capitol, ale cărui pagini mi-ar plăcea să le citez integral aici. Doar câteva fragmente însă: “Adresările superlative și costumația «extratereastră” a clerului satisfac nevoia oamenilor de a-i sacraliza, în mod sensibil și evident, pe cei ce administrează accesul la transcendent. Și totodată sacralizarea obiectivată măgulește în mod inconștient, dar fascinant, narcisismul administratorilor – este, poate, vorba de voluptatea supremă, ce nu se poate compara cu nicio alta” (p.165). Desigur că se poate contra-argumenta prin apelul la țesătura de simboluri pe care o reprezintă costumația ierarhilor, spre exemplu. Nu înseamnă însă că fraza de mai sus a îndrăznețului profesor grec nu ar avea mai puțin adevăr…
Și, concluzia capitolului: “Avem, într-adevăr, de-a face cu un paradox istoric: evenimentul eclezial a apărut în istorie ca o opoziție și o contrapunere militantă față de tradiționalismul ce domina viața religioasă a evreilor – chinuia «cu poveri grele și insuportabile» poporul evreu. Și o dată cu trecerea veacurilor, evenimentul eclezial a ajuns «pe nesimțite» la intransigență sau la o intransigență și mai chinuitoare, a unui tradiționalism odios. Poate că acest paradox se datorează forței irepresibile a instinctelor naturii umane, nevoii atavice de religie a omului: adică premizei existențiale a libertății personale, amețitoare pentru gândirea logică – de vreme ce libertatea creatului poate fi imaginată și realizată doar ca desprindere de cerințele existențiale ale creției (naturii)” (p. 167).
Trebuie s-o recunoaștem, a născut și ortodoxia românească intelectuali care să critice aspru derivele Bisericii Ortodoxe, ori, ca să păstrăm terminologia acestei cărți, căderile “religioase” ale creștinismului. Dar acestea s-au focalizat mai degrabă factual. Nu cred să existe un echivalent românesc al lui Yannaras. Poate doar în persoana editorului care-l promovează în România, academicianul și profesorul universitar, pictorul și iconarul Sorin Dumitrescu…
Pun rămășag că până aici orice adept furibund al laicității, orice ‘telectual liber cugetător își va freca palmele: bine le-o mai zice creștinilor (ortodocșilor)! A se citi cartea, și a se medita – căci avem la ce. Pentru cei dedulciți la jocul cu acadelele de sticlă anticlericale, antieclesiale și antireligioase, maestrul Sorin Dumitrescu precizează în prefața cărții: “(aceasta) nu oferă soluții, nici paleative pravoslavnice antireligioase. În schimb, compară ingenios statul laolaltă a neghinei și a grâului în miriște, din binecunoscuta parabolă a Împărăției, cu statul în cuprinsul Bisericii a experienței ecleziale și a trăirii bisericești. La stingerea lumii, neghina toată va fi făcută snop și va fi definitiv arsă de Domnul. Dar numai de El! Până atunci, avertizează autorul, bobul de grâu trebuie vegheat neîntrerupt și neîntrerupt ferit de neghină… Atât.” (p. 9).
Mai este o variantă de lucru, îndrăznim să adăugăm, ilustrată de un autor aparținând unei alte credințe decât cea creștină (dar de unde să știu eu, păcătosul, dacă nu cumva este mai aproape de Hristos cel înainte de toți vecii, de “plenitudinea” întru Hristos, decât mulți creștini, decât mine?…): “singura soluție reală de a lupta contra răului este progresul constant în bine”.