Orice putere, și critica de întâmpinare (prefer să-i spun cronica literară) a fost Puterea în lumea literaturii vreme îndelungată, se confruntă cu trei feluri de criză: criza de legitimitate, criza de autoritate și criza de notorietate/popularitate. Mai mult chiar decât istoriile literare, mult mai mult decât premiile literare, cronica literară impunea rapid nume, stabilea ierarhii și crea vedete literare. În fapt, așa cum se vede și din multele istorii literare apărute la noi în ultimii ani, cronica literară a stabilit și istoriile. Ceea ce statuase ca valoare, ca ierarhie se află aproape fără greșeală în ele. Nu există surprize: nici în ceea ce privește configurația și nici măcar în ceea ce privește analiza, comentariul critic sau privirea de ansamblu. Unii autori de istorii nu au ezitat de a-și prelua ceea ce scriseseră la cald, în revistele literare, în capitolele de istorii. Dacă din varii motive, autorul nu a scris la vremea cronicărelii sale despre un autor sau o carte, acel autor ori acea carte nu există nici în paginile istoriei sale. Sunt romane importante ale unor autori importanți care nu apar în istoriile unor foști cronicari nici măcar menționate la bibliografii!
În opinia mea, acest capitol s-a încheiat, iar istoriile literare apărute ca ciupercile după ploaie dau măsura măririi și decăderii cronicii literare. La a deține controlul aproape absolut în lumea literaturii nu se va mai ajunge niciodată. De altfel, puține reviste mai au propriul cronicar, cel care să se pronunțe săptămână de săptămână despre cărți și autori, acea voce autoritară și respectată la care cititorul să apeleze cu o încredere oarbă. Rotația numelor, mai multele voci critice care se exprimă în aceeași revistă, aparițiile meteorice ale celor ce semnează au subminat puterea cronicii literare. Aș zice că, de fapt, acestea sunt doar semnele vizibile ale dizolvării cronicii literare. Cauzele profunde ale disoluției ei trebuie căutate în schimbarea radicală a înțelegerii rostului cărții în lumea noastră. Cartea a devenit o marfă, ca oricare alta, iar strategiile de vânzare sunt aceleași ca și în cazul oricărui produs: analiza cerințelor de piață, publicitate agresivă, desfacere pe o piață cât mai largă. În strategiile de marketing, o impunere este de a crea întâi necesitatea, cerința unui produs și abia mai apoi produsul. Piața trebuie sensibilizată, pregătită, făcută să dorească să aibă un produs. Cine poate pregăti o piață literară mai bine decât criticii?! Astfel, firmele (editurile, adică) și-au anexat rapid cronicari literari atât pentru a-și promova produsele – cărți, autori – cât și ca promotori literari, mai exact ca agenți publicitari. Astfel, ceea ce se cerea, ce se impunea obligatoriu în fișa de post a unui cronicar literar “onestitatea” se diluează, iar apoi dispare. În acest caz, lipsa de onestitate nu este numai faptul de a poza în obiectiv și imparțial, ci și în acela de a nedreptăți, fie chiar și doar tăcând, autori care nu apăreau la editura pe care ei o serveau. Mi se va spune că este dreptul fiecărui critic de a decide despre cine scrie și cum scrie. Că, întâmplător sau nu, autorii pe care i-au susținut erau buni, unii chiar foarte buni, așa că nu s-au descalificat lăudând cărți proaste ori autori mediocri. Dacă ei s-ar fi declarat de la bun început angajați ai unui proiect editorial, susținători ai unei noi mișcări literare, totul era în regulă. Autorul știa, înțelegea de ce criticul X. nu va scrie niciodată despre el și despre cărțile sale. Ori de ce, în jurii fiind, aceiași critici premiază acele cărți, acei autori, veniți, desigur, de la acele edituri! Critici de direcție am avut, critici ai marilor edituri există. Da, dar nu la noi, în Occident. Da, dar ei sunt știuți, cunoscuți ca susținând interesele editurii pentru care lucrează. Tot în Occident, nu la noi.
Cronica literară, etalon de obiectivitate altădată, a devenit un mijloc de influență, un mod subiectiv, partizan de a crea ierarhii, de a impune valori și de a înlătura, de a neantiza concurența. Mulțimea de voci critice dintr-o revistă, schimbarea amețitoare a semnăturilor nu înseamnă numai relativizarea actului critic, ci și moartea sa. Oneste, multe reviste occidentale sau americane panoramează producția editorială, fără ambiția de a o ierarhiza. Prezentarea onestă a cărților reprezintă cel mai bun îndrumar pentru un cititor.
Sigur, este foarte greu de făcut așa ceva: este greu de scris (a fi exact nu este chiar lesne). Iar apoi, este și mai greu pentru că acele cărți ar trebui citite. Din scoarță-n scoarță, cu atenție. Obișnuință pe care mulți critici de pe la noi nu prea o mai au!
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.