In 1991, undeva, in munti, nu departe de Mânastirea Putna, am
cunoscut un calugar solitar, in vârsta de aproape o suta de ani.
Locuia in scorbura unui urias stejar batrân, impreuna cu o veverita
domesticita, care il plesnea peste obraz ori de câte ori el incerca
sa-i smulga vesnica aluna dintre labutele din fata. In comparatie
cu adapostul lui, chilia lui Daniil Sihastrul, sapata in stânca si
având un fel de fereastra cu gratii, putea sa para o camera
dintr-un hotel de trei stele.
Privirea albastra, ca flacara de spirt, a batrânului licarea
prin sprâncenele lui albe si stufoase, care coborau pâna la pometi
si i se contopeau cu barba. Isihastul (cum i-ar spune Vasile Andru)
era pe jumatate surd si ma studia fara mare interes, usor amuzat.
Dintr-o amabilitate batrâneasca, m-a intrebat ce se mai intâmpla in
tara, “acolo, jos”:
– Ce mai face Gheorghe Gheorghiu-Dej?
Dupa un moment de consternare, i-am raspuns:
– Pai a murit de mult.
– Ha?
– A murit de mult!
– Si cine a venit in locul lui?
– Nicolae Ceausescu.
– Ha?
– Nicolae Ceausescu!
– Inteleg. Nicolae Ceausescu. Si el ce face?
– Pai, si asta a murit.
– Asa… Asa… A murit si el… Da’ cine-i acum conducatorul
tarii?
– E unul, Ion Iliescu.
– Ha?
– Ion Iliescu!
– Si merge bine tara cu el?
– Nu prea merge. Mai mult sta.
– Ha?
De la un moment dat, nu i-am mai raspuns. Ma gândeam cu jale
la mine insumi. Ce greseala facusem! Fusesem obsedat zeci de ani de
personaje care, iata, pentru cineva, nici nu
existasera.

Subiecte #Gheorghe Gheorghiu-Dej