O cunoscuta de-a mea, Camelia, s-a maritat prin 1980 cu un
neamt, Hans, si s-a stabilit intr-un orasel din sudul Germaniei, pe
malul lacului Constanze. La scurta vreme a nascut un copil, Thomas.
In 1994, Camelia, Hans si Thomas mi-au fost oaspeti timp de o zi la
Bucuresti.
Aproape intreaga dimineata m-am plimbat cu ei prin Capitala.
Camelia revedea, cu exclamatiile unei sentimentale, locuri care ii
aminteau de studentie, Hans, sfios din corectitudine (admitea ca
este un provincial aflat intr-o capitala), isi manifesta totusi si
spiritul critic (a ridicat, de exemplu, de pe trotuar un manunchi
de coji de banane si l-a pus la cos). Thomas, aparent distrat, se
uita pe furis dupa fete.
La un moment dat, Hans mi-a marturisit, in româneasca lui
stricata, invatata fara prea mare convingere, mai mult din
politete, de la Camelia, ca are nevoie de un WC. Mi-am dat seama ca
o sfeclisem. Cum sa-i gasesc un WC in Bucuresti? Iata insa ca,
uitându-ma de jur imprejur, am descoperit o biblioteca publica, pe
care o frecventasem in tinerete, si mi-am adus aminte ca ea are
ceea ce ii trebuia lui Hans. (Nu trece o zi fara sa ma bucur de
avantajul de a fi iubitor de carti!) Am intrat toti patru, cu mine
in frunte, in impunatoarea cladire. Am condus grupul pe coridoarele
intunecoase, si ajunsi in fata toaletei, l-am invitat pe Hans sa
intre, ceea ce el a si facut in graba, ca si cum nu-si mai putea
ingadui nicio amânare. Dupa numai o secunda insa a iesit palid la
fata, s-a rezemat cu spatele de perete si a inceput sa alunece
incet si cuviincios in jos. Lesinase! In timp ce Camelia il ajuta
sa-si revina, am intrat si eu in toaleta ca sa inteleg ce anume il
impresionase atât de puternic pe Hans. Si am inteles: era un imens
morman de rahat, care depasea in inaltime colacul de plastic al
WC-ului (dispozitivul de “tras apa” fiind defect de multa vreme).
Hans nu mai vazuse in viata lui asa ceva.
Acasa, la masa festiva pregatita intre timp de sotia mea,
Hans, inca marcat de cele intâmplate, incerca sa uite episodul
punându-mi intrebari in legatura cu viata culturala a
Bucurestiului. Venind vorba despre Opera, a oftat:
– Ih mult regret che nu anunt la tine tinainte cu toua lune,
pentru vetem si noi rumenis spectacol…
Cu doua luni inainte?! De ce cu atât de mult? Camelia mi-a
explicat ca asa procedeaza ei in Germania când vor sa mearga la
opera. Telefoneaza la Opera din Frankfurt cu doua luni inainte de
spectacolul dorit, ca sa fie siguri ca mai gasesc locuri.
Atunci, cu gestul unui scamator, i-am aratat amândoua mâinile
lui Hans, am luat telefonul si, in prezenta lui, am vorbit cu
directorul-adjunct al Operei, pe care il cunosteam. In mai putin de
un minut am obtinut bilete pentru un spectacol chiar din acea
seara, cu “Nabucodonosor”.
Hans zâmbea neincrezator, inchipuindu-si ca totul e un joc.
Iar când si-a dat seama ca nu glumeam s-a bucurat ca un
copil.
Seara, in aceeasi formatie (sotia mea ramasese acasa sa se
odihneasca) ne-am dus la Opera. Biletele ne asteptau la intrare.
Hans s-a mirat – aproape s-a speriat – când a aflat ca era vorba de
o loja.
– La noi – mi-a explicat Camelia – un bilet la loja costa doua
sute de marci. Nimeni din familia noastra si nici dintre cunoscutii
nostri nu a ajuns sa stea vreodata la loja.
De altfel, Thomas m-a si rugat sa-i daruiesc tichetele pe care
scria “loja” ca sa le arate – ca dovezi ale unei incredibile
aventuri – colegilor lui de scoala la intoarcerea in
Germania.
Le-am spus ca imi fusesera oferite gratis, dar numai Camelia
m-a crezut.
Instalati in loja noastra am urmarit apoi spectacolul. Hans
era incântat de tot ceea ce vedea si auzea:
– Artisti mari la foi!
La pauza s-a petrecut insa ceva care l-a incântat si mai mult,
l-a dat pur si simplu gata. In loja si-a facut aparitia insusi
directorul-adjunct al Operei, insotit de o bufetiera care aducea o
tava cu prajituri si bauturi racoritoare din partea
“directiei”.
– Am venit sa va intreb – a spus ceremonios oaspetele si, in
acelasi timp, amfitrionul nostru – daca va simtiti bine si daca mai
aveti nevoie de ceva.
Numai un mare scriitor ar putea sa descrie uimirea pe care o
exprima atunci figura lui Hans.
A doua zi, am condus familia germano-româna la aeroport.
Camelia avea lacrimi in ochi. Thomas se uita cu o curiozitate
tehnica la avioane. Iar Hans, cu un aer nauc, clatina din când in
când din cap. Ultimele lui cuvinte inainte de suirea la bordul
avionului au fost:
– Eu nu inteles nimic din Rumania.
ALEX. STEFANESCU. Critic si istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Redactor-sef al revistei “Romania literara”. Nascut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 carti, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii romane contemporane. 1941-2000”, aparuta in 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro si contra, a fost rasplatita cu Premiul Uniunii Scriitorilor si Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultura” difuzata de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar alta emisiune, “Istoria literaturii romane contemporane povestita de Alex. Stefanescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.