Geo Dumitrescu a fost incantat, nu stiu daca de versuri sau de… feminitatea mea, si a inceput sa mi le publice in Romania literara. O adevarata sarbatoare a fost pentru mine ziua de 26 iunie 1969, cand mi-au aparut in Romania literara nu mai putin de opt poezii: Amintiri despre izvoare, Tu ai dreptate, Tristete, Macar intunericul, Intoarcerea Lui, Oprire riscata, Ospitalitate regala, Vis puberal.
Colegul si prietenul meu, George Arion (care fusese remarcat de Geo Dumitrescu cu cateva luni inainte si avea deja experienta), mi-a atras atentia, la o vodca bauta la Trocadero, asupra drepturilor banesti care-mi reveneau pentru versurile publicate. Mi-a facut cunoscut pana si programul de la casieria Uniunii Scriitorilor. Mi se parea minunat ca, pe langa gloria de a aparea in Romania literara, sa mai primesc si bani. M-am infiintat, deci, chiar a doua zi la casierie, dar am aflat ca banii sunt pe numele Ioana Matei si ca nu i-as putea ridica decat daca as aduce o adeverinta, semnata de Geo Dumitrescu, din care sa rezulte ca eu, Alex. Stefanescu, sunt Ioana Matei. Drept urmare, am ajuns la sediul redactiei, de pe B-dul Ipatescu nr. 15, unde i-am explicat secretarei, o femeie tanara si prietenoasa, ce vreau. Mai mult decat atat, facandu-mi-o complice, am convins-o sa-l anunte pe redactorul-sef al revistei ca a venit sa-l vada… Ioana Matei. Secretara a intrat in biroul lui Geo Dumitrescu si, intorcandu-se in anticamera, m-a anuntat ca poetul ma primeste. In acel moment s-a
petrecut o scena amuzanta, pe care o evoc azi cu gandul ca astfel il fac pe cel disparut sa mai traiasca o clipa, prin ceea ce avea mai omenesc si mai vulnerabil.
Prin usa intredeschisa l-am vazut pe Geo Dumitrescu aranjandu-se repede, emotionat, in fata unei ferestre pe care o folosea ca oglinda. Si-a netezit parul, si-a indreptat cravata, s-a studiat fugitiv din profil, luandu-si o mina visatoare. Voia s-o dea gata pe Ioana Matei.
Cand am aparut in cadrul usii, m-a gonit, enervat:
– Va rog nu intrati! Astept pe cineva.
– Eu sunt cea pe care o asteptati.
– …?
– Eu sunt Ioana Matei.
– Cum sa fiti?…
– Eu sunt cea care semneaza Ioana Matei. E un pseudonim.
– Aha…
Cu un mare efort de vointa, Geo Dumitrescu si-a stapanit furia si si-a compus o atitudine protocolara.
– Dumneavoastra, deci… Si erati plina de farmec… Vreau sa spun, plin de farmec…
– Sunt si acum…
Cu o graba in care se descifra nu numai solicitudinea, ci si nerabdarea de a scapa de mine, poetul mi-a semnat adeverinta de care aveam nevoie.
In seara aceleiasi zile, la Trocadero, cu vodca in fata, ii povesteam lui George Arion intamplarea. Iar el, cu binecunoscutul lui umor, isi imagina cum ar fi evoluat in continuare relatia mea epistolara cu Geo Dumitrescu daca nu mi-as fi dezvaluit identitatea.
De-a lungul anilor, Geo Dumitrescu si-a regasit umorul. In dedicatiile pe care mi le-a dat pe volumele sale n-a uitat aproape niciodata sa-i transmita salutari si Ioanei Matei. Acum, cand el nu mai e, nu mai e nici ea. A fost ingropata odata cu poetul, asa cum erau ingropate pe vremuri, de vii, impreuna cu faraonul mort, roabele lui favorite.