Tata, originar din Herța, a
făcut armata la marină, pe Dunăre, unde l-a prins și războiul. In
1945, când Herța a intrat, in mod absurd, in componența URSS, el nu
s-a mai intors acasă, ci a rămas pe teritoriul pe care România
reușise să și-l păstreze.
Din acel moment, nu i s-a mai
dat voie niciodată să-și viziteze părinții. Ii era dor de ei, de
casa in care se născuse, de grădina cu mulți pomi, de fântâna cu
apă limpede și rece, al cărei gust și-l amintea. După mult timp,
prin anii ’60, când eu eram elev de liceu, a organizat, intr-un mod
complicat, prin scrisori, prin mesaje transmise cu ajutorul unor
cunoscuți, o intrevedere de ladistanță cu tatăl său. Mai exact, el
urma să se afle, la o oră dinainte stabilită, pe un mal al
Prutului, iar tatăl lui – pe celălalt mal. M-a luat și pe mine la
acea neobișnuită intrevedere.
Tatăl meu și cu mine eram
neinsoțiți de alte persoane. Grănicerii de pe malul românesc,
ințelegători, hotărâseră totuși că nu e bine să se afișeze cu noi.
In schimb, tatăl tatălui meu, care venise cu greu din Ucraina in
Republica Moldova pentru această intâlnire, se afla sub
supravegherea a doi militari inarmați.
Intre tată și fiu era o distanță
mare, de peste 50 de metri, poate chiar 70, nu reușesc să-mi
amintesc exact. Discuția dintre ei, stranie, un deznădăjduit schimb
de strigăte, nu avea un subiect anume, ci era un fel de imbrățișare
prin cuvinte. După un timp, tata i-a explicat tatălui lui că eu
sunt fiul lui cel mai mare. Eu mi-am ridicat mâna și am fluturat-o
cu aparentă voioșie, dar in momentul acela plângeam.
In scurtă vreme, intrevederea a
luat sfârșit. Cu indemnuri rostite autoritar, in limba rusă,
militarii de peste Prut l-au convins pe tatăl tatălui meu să
părăsească locul. Eu și tatăl meu am rămas neclintiți și multă
vreme i-am făcut semne de despărțire bătrânului care se
indepărta.
P.S. Ajuns el insuși bătrân,
tata ne-a rugat pe noi, cei trei fii ai săi, ca după moarte să-l
incinerăm, iar cenușa să i-o aruncăm in Prut. Asta am și făcut. Am
mers cu mașina toți trei, cu urna funerară, până la Prut, am găsit,
și de această dată, ințelegere la grănicerii români și am coborât
de pe șosea, pe jos, până aproape de apă. In timpul acesta, un
ofițer român a vorbit la telefon cu colegii săi de dincolo de râu,
ca să-i convingă să nu indrepte arma spre noi.
Am golit conținutul urnei in
Prut, dar numai o parte din cenușă a ajuns in apă. Cealaltă, din
cauza vântului care s-a stârnit din senin, ni s-a așezat pe haine,
pe mâini și pe fețe. M-am gândit că tata nu voia să se despartă cu
totul de noi.
Anunț
Alex. Ștefănescu nu mai lucrează
la “România literară”. Noua sa adresă poștală este:
București, O.P. 22, C.P. 22. Cea electronică rămâne alex2108145@yahoo.com.
ALEX. STEFANESCU. Critic si istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Nascut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 carti, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii romane contemporane. 1941-2000”, aparuta in 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro si contra, a fost rasplatita cu Premiul Uniunii Scriitorilor si Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultura” difuzata de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar alta emisiune, “Istoria literaturii romane contemporane povestita de Alex. Stefanescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.