ALEX. STEFANESCU. Critic si istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Redactor-sef al revistei “Romania literara”. Nascut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 carti, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii romane contemporane. 1941-2000”, aparuta in 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro si contra, a fost rasplatita cu Premiul Uniunii Scriitorilor si Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultura” difuzata de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar alta emisiune, “Istoria literaturii romane contemporane povestita de Alex. Stefanescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Ziarul de Duminică
CICA NISTE SCRIITORI.../ Nota zece
In primavara lui 1967, student in anul II al Facultatii de Limba si Literatura Româna din Bucuresti, am fost anchetat de Securitate, timp de câteva saptamâni, pentru „afirmatii dusmanoase la adresa regimului comunist”, iar apoi am fost exclus din UTC, intr-o sedinta publica (si as fi fost dat afara si din facultate, daca nu ma salva Zoe Dumitrescu-Busulenga).
In primavara lui 1967, student in anul II al Facultatii de
Limba si Literatura Româna din Bucuresti, am fost anchetat de
Securitate, timp de câteva saptamâni, pentru “afirmatii dusmanoase
la adresa regimului comunist”, iar apoi am fost exclus din UTC,
intr-o sedinta publica (si as fi fost dat afara si din facultate,
daca nu ma salva Zoe Dumitrescu-Busulenga). Am aflat abia in 2009,
cercetându-mi dosarele de la CNSAS, ca profesorii mei au primit,
dupa sedinta, instructiuni sa-mi dea note mici la examenele din
sesiunea de vara, ca sa nu apar in fata opiniei publice ca un erou:
student de nota zece (cum fusesem pâna atunci) in conflict cu
autoritatile etc. Nici sa cad la examene n-ar fi fost bine, din
punctul lor de vedere, fiindca brusca mea involutie ar fi parut
neverosimila. Note mici – aceasta era indicatia, ca sa fiu inecat
in mlastina mediocritatii si sa nu se mai auda de mine.
Eu, nestiind ce se pusese la cale, constatam mirat ca obtin la
examene numai note de cinci si sase, desi eram bine pregatit.
Cinci, sase, cinci – acestea au fost notele primite de mine la
primele trei examene din sesiunea de vara.
Al patrulea – de istoria literaturii române – urma sa-l dau cu
Paul Cornea. M-am pregatit cu indârjire pentru acest examen, tocmai
pentru ca simteam ca sunt tratat cu ostilitate.
In ziua fixata, când mi-a venit rândul, am tras un bilet cu un
subiect care nu numai ca-mi era cunoscut, dar ma si pasiona: Vasile
Alecsandri. Am respirat adânc si am inceput sa il evoc pe seninul
poet din secolul nouasprezece. Paul Cornea era incordat, mi se
parea ca il enerveaza evidenta faptului ca vorbesc in cunostinta de
cauza.
Cu un gest de retezare a ceea ce spuneam, mi-a cerut autoritar
sa ma opresc:
– Ajunge!
Am inghitit in sec si mi-a venit sa plâng. Câta rea-credinta!
Mi-era clar ca urma sa primesc din nou un cinci sau sase. Iata insa
ca, spre imensa mea surpriza, Paul Cornea mi-a scris in carnet 10
(zece)!
Episodul a ramas pentru mine, ani la rând, confuz. Dupa mai
bine patruzeci de ani, discutând cu fostul meu profesor, l-am rugat
sa-mi explice de ce atunci, la examen, nu m-a lasat sa spun decat
câteva fraze.
– Cum de ce?! mi-a raspuns Paul Cornea (care isi amintea
perfect momentul). Chiar nu-ti dai seama?! Pentru ca voiam neaparat
sa-ti dau nota zece si mi-era teama ca, din cine stie ce motiv, nu
cunosti subiectul.