Profund marcat de moartea soției lui, Elli, Jacques nu a reușit să își revină nici după șapte ani, iar Paradis, restaurantul idilic pe care îl deschiseseră împreună pe coasta Atlanticului, se află în pragul falimentului. Singurul eveniment pe care îl mai așteaptă Jacques este moartea. Dar Gustave, prietenul și avocatul lui, nu vrea să îl lase să renunțe la tot ce îl leagă mai puternic de viață și este hotărât să îl ajute să își salveze restaurantul. Într-o zi, îl îndeamnă pe Jacques să vândă jumătate din afacere unui misterios cumpărător venit din Statele Unite – o femeie pe nume Catherine. Convins că tot ce știe americanca despre gastronomie este meniul de la McDonald’s, Jacques acceptă propunerea cu inima îndoită. Dar Catherine îi întrece orice așteptări, iar poveștile lor de viață par a se privi în oglindă. Ca și cum i-ar fi adus împreună o mână invizibilă…
Ben Bennett ne înfățișează cu multă sensibilitate o poveste despre credința în viitor, în fericire și în puterea iubirii de a transgresa orice limite. La o vârstă la care credea că nu îl mai așteaptă nimic, Jacques descoperă că iubirea este din nou posibilă: misterioasa Catherine pătrunde în viața lui printr-un lanț de coincidențe atât de bizare, încât numai un înger ar fi putut să le orchestreze. Și, încetul cu încetul, pe măsură ce Catherine își croiește drum spre inima lui, Jacques constată că Elli este, în mod straniu, încă alături de el, veghind asupra lui atunci când gătește și ajutându-l să își regăsească pasiunea pentru viață.
„În seara aceea, Jacques inventă o nouă formulă: (Iubire + credință + speranță) > (frică + tristețe) = fericire. Elli l-a făcut să ajungă la această formulă, chiar dacă el mai folosea și alte ingrediente. Ca bucătar priceput, își permitea să arunce în aceeași oală iubire, credință și speranță. Rezultatul era o rețetă foarte simplă: simplă, dar cu gustul viitorului. O rețetă pe care avea de gând să o folosească mereu de atunci încolo.“ (p. 168)
„Când eram mic, visam să cunosc într-o zi dragostea adevărată. Din visul acesta s-a născut apoi o carieră de vis. Toate romanele mele sunt despre marea dragoste – cum e să o găsești, să o pierzi, ce amestec au spiritele divine în toate astea și ce putem face chiar noi ca să fim fericiți. Pentru că da, putem să fim fericiți.“ (Ben Bennett)
Ben Bennett s-a născut în 1970 și în prezent trăiește în Barcelona. A urmat studii de jurnalism, teatru și film. Înainte să își înceapă cariera de scriitor și scenarist, a lucrat pentru agenții de publicitate și pentru diverse reviste și ziare. Romanul său de debut, Solange es Wunder gibt (2009), a devenit imediat un bestseller. A urmat Cină în Paradis (Nachtmahl im Paradies, 2012; Editura ALLFA, 2014), tradus în mai multe limbi. Cel mai recent roman al său, Mademoiselle Melon erlebt ein Wunder, a apărut în 2014. În 2013, Ben Bennett a ținut un curs de creative writing la Barcelona.
*
* *
Jacques se obișnuise să doarmă până târziu. Rareori se trezea înainte de ora zece sau unsprezece. În restaurant nu mai era nevoie de prezența lui fizică, de când bucătăria și serviciile coborâseră la nivelul la care erau. N‑ar fi trebuit să îi pese că restaurantul devenise un restaurant ca toate celelalte. Totuși, dacă ar fi fost să recunoască, îi era foarte rușine. Numai rareori se mai nimereau pe acolo oaspeții de altădată, ca niște umbre ale trecutului. Dar Jacques prefera să nu se arate și îl lăsa pe chelner să îi servească. De fiecare dată când se uita în ochii oaspeților de demult, care își aminteau de el ca de un vechi prieten, i se derula din nou tot filmul vieții pe ecranul minții. Înainte să apară pe ecran cuvântul FIN, se vedea deodată pe sine, în halul în care ajunsese. O priveliște cutremurătoare, care îl făcea să vrea să se ascundă ca să nu mai fie văzut niciodată.
De altfel, chiar avea obiceiul de a se ascunde. Era, pe lângă somnul prelungit, îndeletnicirea lui preferată. De pildă, în timpul plimbărilor zilnice de după micul dejun. Jacques avea încă același superb Citroën DS din vremurile lui de glorie, lustruit și la fel de strălucitor ca odinioară. La Déesse – Zeița, cum o porecleau admirativ cunoscătorii. Era o cabrioletă executată la Paris de Henri Chapron în perioada în care industria automobilelor din Franța ajunsese la apogeu. Când prietenii îl întrebau de ce nu vrea să își cumpere ceva mai modern – DS‑ul lui fabricat în 1975 era deja trecut de prima tinerețe –, Jacques clătina din cap dezaprobator. Se uita la ei ca la niște copii naivi, care tocmai au spus o mare prostie.
– În mașina asta am petrecut zece la sută din cea mai frumoasă perioadă a vieții mele, spunea el mereu.
Acum prietenii erau cei care se uitau la el ca la un copil naiv, care tocmai spusese o mare prostie.
Și totuși, era adevărat. Cu câțiva ani în urmă, Jacques se așezase la masa de lemn din bucătărie, în apartamentul de deasupra restaurantului de care ar fi trebuit de mult să se descotorosească, și notase pe un bilețel următoarele:
Elli & Jacques (timpul petrecut împreună):
– în Paradis: aprox. 35%
– în pat: aprox. 35%
– în turnul de observație: aprox. 10%
– în mașină: aprox. 10%
– alte locuri: aprox. 10%
Mașina era trecută pe locul al treilea, la egalitate cu turnul de observație. Era, prin urmare, unul dintre locurile de care Jacques avea grijă ca de ochii din cap, un fel de patrimoniu UNESCO personal, care se bucura de cea mai mare atenție și de care nimeni altcineva nu avea voie să se atingă.
Obișnuia să meargă zilnic împreună cu Elli la piața din Trouville ca să facă aprovizionarea pentru restaurant. Vara închideau restaurantul o zi pe săptămână și plecau cu mașina la plimbare. De‑a lungul plajelor, care arătau ca niște covoare albe ce făceau trecerea între mare și uscat, de‑a lungul pajiștilor înflorite, prin păduri întunecoase și prin sate care de care mai micuțe și mai romantice, înșirate ca niște perle de‑a lungul șoselei. Iarna, când și așa aveau mai puțini clienți, își puteau permite să închidă restaurantul timp de mai multe zile ca să meargă până la Paris.
– Există oare vreun loc pe lumea asta în care să putem să cheltuim banii munciți din greu într‑un mod mai bun și mai frumos? o întrebase Jacques pe Elli într‑o zi, pe când stăteau așezați confortabil pe bancheta maronie a mașinii, în traficul de pe Champs‑Élysées.
Tocmai începuse să ningă, ceea ce rareori se întâmplă în Paris.
Atunci Elli și‑a luat mâna de pe schimbătorul de viteze și l‑a mângâiat tandru pe Jacques, când pe obrazul drept, când pe cel stâng.
Încă mai simțea tandrețea atingerii ei când se gândea la asta. Ce putea fi mai modern decât mașina în care se petrecuse un lucru atât de minunat? Of! Oare niciunul dintre oamenii din jurul lui nu mai are și altceva în afară de trup și creier? Nu mai are nimeni inimă? Asta înseamnă, care va să zică, să fii modern. Dacă asta înseamnă să fii modern, prefera să se lipsească de așa ceva și să trăiască mai departe în trecut.
Fragment din romanul Cină în Paradis de Ben Bennett, traducere din germană de Alexandru Novac, în pregărire la Editura Allfa, colecția Strada Ficțiunii, Bestseller