Nici nu știu cum și când au trecut cinci ani de când Emil Iordache s-a mutat între cei drepți. Nu am să uit niciodată telefonul pe care l-am primit a doua zi, pe la 5 dimineața, de la Dragoș Cojocaru, care, cu o voce ce parcă nu era a lui, m-a anunțat nenorocirea.
Cu o seară înainte petrecuserăm vreo două ceasuri liniștite, calme, pe care le-am povestit cum am putut la câteva săptămâni după aceea. În ultimele zile i-am recitit câteva cărți (Literatura orizontală, Evadări din Zoorlanda, Cărțile de pe masă, Studii despre Gogol, Variațiuni pe marginea subteranei) și mi-a revenit în minte pilda atât de benefică a lui Emil Iordache care, când ieșea în târg, avea deja ceasuri bune de muncă la masa de scris.
Reputatul slavist avea un program căruia puțini i-ar fi făcut față, care presupunea efortul zilnic de a scrie, de a traduce câteva zeci de pagini. Un astfel de ritm poate părea neplauzibil pentru unii mai sterili, dar el este firesc unui profesionist care se dedică întru totul meseriei sale; în ultimii ani ai vieții lui, am fost adesea martor al acestei salahorii care trebuie să-l fi consumat și ea destul. Altfel nici nu ar fi fost posibil ca într-o viață atât de scurtă (nici nu împlinise 51 de ani când s-a stins) să fi scris peste zece cărți și să fi tradus zeci de autori și opere clasice ale literaturii ruse, de la Pușkin, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, la Bulgakov, Platonov, Daniil Harms, Makanin, Blok și Venedikt Erofeev.
Într-o cultură cum este a noastră, care se mulțumește cu două traduceri integrale ale lui Don Quijote (Franța are peste 60!), un tălmaci ce reușește să rescrie în românește cărți uriașe precum Suflete moarte, Anna Karenina, Idiotul, Însemnări din subterană și atâtea altele trebuie privit cu același respect care i se cuvine unui scriitor harnic și bun. Dar, din păcate, noi nu știm să ne respectăm marii traducători, considerând că a traduce înseamnă a lua dintr-o parte și a pune în alta.
În orice caz, Emil Iordache trebuie așezat în rândul celor mai mari traducători pe care i-am avut și-i avem, de la Mircea Ivănescu, la Ștefan Aug. Doinaș, Antoaneta Ralian, Irina Mavrodin, Florin Chirițescu, Ștefania Mincu și Dragoș Cojocaru (țin să închei această listă cu atâtea lacune cu italienistul ieșean, nu întâmplător cel mai bun prieten al lui Emil Iordache).
Dacă, din păcate, omul s-a stins, cărțile sale au rămas, unele chiar nepublicate încă (mă gândesc la sinteza despre autorii slavi câștigători ai Premiului Nobel), iar traducerile vor fi reeditate ani buni de acum încolo, în primul rând pentru că este greu să dai variante mai bune, apoi pentru că, din păcate, din ce în ce mai puțini vor fi cei ce se vor înhăma la învățarea unei limbi față de care conservăm reticențe nătânge, cum este limba rusă. Emil Iordache a lăsat în urma sa o operă pe care o putem consulta oricând, dar asta nu îi poate consola pe cei care simt că au pierdut un om de mare caracter și generozitate.
Am mai scris și acum cinci ani despre norocul care ne-a pălit pe cei câțiva tineri și novici universitari pe care Emil Iordache ne-a adunat, nu știu prin ce intuiție ori prin ce simț al potențialului fiecăruia, în preajma sa. Acum, după ce, în cei cinci ani scurși de la moartea sa, s-au întâmplat atâtea, când mă consider mult mai copt și mai cu capul pe umeri decât puteam fi atunci, îmi dau seama că, într-adevăr, norocul a fost de partea noastră. Eu unul am furat de la Emil Iordache meserie; de la el am învățat că important este să muncești și iar să muncești și că toate celelalte sunt, pentru un universitar care se respectă, amănunte ce nu trebuie să-l disturbe. Ironia sa lipsită de răutate, simțul umorului, dar și spiritul critic probabil că mi-au antrenat, în acei ani de formare, câteva calități de care azi mă folosesc natural (nu aș vrea în nici un caz ca totul să sune a lipsă de modestie). Țin minte că, în redacția “Însemnărilor ieșene”, ne amuzam încercând să ne scriem unul altuia rubricile și imitându-ne, în scris, fiecare stilul celuilalt. Lui îi era mai ușor, pentru că pe atunci eu scriam destul de înflorit, cu tot felul de ticuri și de retorisme ostentative, care nu erau greu de îngroșat. Am reținut că-mi simplifica mereu fraza, ceea ce am început să fac eu însumi de ceva vreme. Dar așa am învățat multe.
Nici nu pot spune cât mi-a lipsit Emil Iordache după acea nenorocită zi de 11 octombrie 2005. Poate nu întâmplător, după moartea sa au început să curgă și loviturile: până atunci trăisem lipsit de griji, de complexe, sub un clopot de sticlă. După aceea au urmat moartea tatălui meu, câteva rupturi care au lăsat urme, pierderea unui alt prieten, Marin Mincu, și destule altele. Dar și atâtea experiențe frumoase, printre care căsătoria și copilul sunt, sigur că da, cele mai importante. Cert este că, de câte ori m-am aflat în cumpănă, dar și de câte ori am gustat din otrava succesului, m-am gândit la Emil Iordache. Mi-ar fi prins bine un sfat al lui, căci avea mereu limpezimea neînverșunată a celui care privește lucrurile cu detașare. Mi-ar fi prins bine și să-l văd că se bucură alături de mine. Dar, din păcate, cam toate, bune și rele, au venit după moartea sa. Mă tem că asta a fost cam prima măciucă serioasă pe care viața mi-a trântit-o în moalele capului, pentru a mă maturiza. Am mai încasat câteva după aceea, dar m-am consolat că asta înseamnă să fii om matur.
Privind în urmă, văd mereu o prezență luminoasă care zâmbește înțelegător sau mă ceartă, ironic, din deget: este Emil Iordache. Față de el încă îmi este rușine atunci când greșesc, dar mă simt și mândru atunci când socotesc că și el s-ar fi simțit cumva mulțumit de prietenia care începuse să ne lege. Lecția lui Emil Iordache pentru mine continuă.
BOGDAN CRE}U (n`scut la 21 ianuarie 1978, în jude]ul Constan]a) este lector la Catedra de Literatur` Romån` din cadrul Facult`]ii de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Ia[i. Doctor în filologie, cu distinc]ia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explor`ri în critica [i eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); Matei Vi[niec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al “Ziarului de Ia[i”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “Romånia literar`”), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romån` contemporan` (Premiul pentru critic` al revistei “Ateneu”), Utopia negativ` în literatura romån`. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semneaz` prefe]e la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romånia [i al Asocia]iei pentru Literatur` General` [i Comparat`. Din 2006, semneaz` o rubric` s`pt`månal` în “Ziarul de Ia[i”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Ia[i, din 2006.