Nici șapte ani n-aveam, plecasem în mare grabă cu părinții din Tecuci spre București, tata era grefier la tribunal și i se ceruse să ducă arhiva la adăpost, se apropia valul războiului și se zvoneau fel și fel de nenorociri despre cum rușii or să-i ardă și or să-i treacă prin țeapă pe toți stâlpii regimului, tata trebuia să salveze istoria, așa spunea, nimic nu înțelegeam, dar eram mândră că el e salvatorul, dar mă și speriam că era un stâlp și cineva voia să-l tragă în țeapă, era ca într-o poveste, mi se părea doar ciudat că plecasem cu două căruțe zdravene cu coviltir, de parcă eram țigani cu cortul, până și eu știam că puteam merge cu trenul, dar nu-mi spusese nimeni că trenurile erau pe front și nici că linia ferată fusese bombardată, așa că abia ne făcusem loc tata, mama și eu printre baloții de dosare legate cu sfoară, îndesați în saci îngrămădiți până sub coviltir, ca niște comori, noroc că era cald, sfârșit de vară, căruțele erau conduse de doi flăcăi mustăcioși, târziu am aflat că erau adjuncții lui tata, atunci mi se păreau luptători de circ și-mi plăcea să mă cocoț lângă ei pe capră și să-i descos, în vreme ce îndemnam caii vânjoși, mă puteam gândi la orice, dar cel mai mult mi-a plăcut să-mi închipui că o să ajungem într-un oraș fabulos, unde vom fi primiți de rege cu onoruri pentru că am adus comoara și o să fiu invitată până și eu la un bal la care neapărat mama trebuia să-mi facă o rochiță lungă și roz, cum nu voise niciodată până atunci, dar n-am apucat s-o văd pe mama croindu-mi rochia, n-am ajuns în orașul fabulos, am fost opriți pe drum, la Buzău, după câteva zile, ni s-a spus că s-a încheiat armistițiul și n-are rost să mai ducem arhiva în capitală și ne-am întors în orașul nostru. Plecarea fusese în grabă atât de mare, că nu luaserăm decât o boccea cu câteva haine de schimb pentru toți trei, lăsasem totul în casă, tata spunea că oricum o să ne întoarcem curând și cu toate astea încuiase bine casa și mai bătuse în cuie obloane la toate ferestrele. Dar când ne-am întors, am văzut de departe că ferestrele sunt larg deschise și când am intrat în casă nu mai era nimic, niciun scaun, nicio farfurie, nicio rufă, nici măcar păpușile mele, doar pereții goi, cu niște pătrate mai albe care îmi aminteau că acolo fuseseră tablouri. Încă era bine, vecinii de pe altă stradă nu mai aveau nici garduri, le luaseră și le băgaseră pe foc. Mama s-a pus pe bocit, dar tata a spus noi suntem în viață și i-a mai spus mamei să fie fericită, o luăm de la capăt, cum s-o luăm, l-a întrebat ea, ca și prima oară, i-a răspuns, așteaptă puțin, a mai zis, și a dispărut, nu știu unde s-a dus, cred că la bunicul foarte bătrân, care ședea la câteva străzi distanță, am fost sigură de asta când l-am văzut întorcându-se cu un gramofon în brațe, și azi cred că era al bunicului, văzusem unul asemănător în podul casei lui și habar n-aveam la ce folosește, deși n-aș băga mâna în foc, cel văzut de mine în pod avea o pâlnie mai mare, tata l-a așezat într-un colț al încăperii, a pus o placă de ebonită, a învârtit o manivelă și camera goală a răsunat de o muzică divină, era un vals, tata a făcut o reverență în fața mamei, doamnă Evelina, a zis, și a invitat-o la dans, mama a izbucnit în râs, ești nebun, tata nu era nebun deloc, dar au dansat și eu îi priveam stând ciucită, lipită de perete, mă cuprinsese un fior, nu știam ce să fac cu mâinile și-mi tot trăgeam rochița peste genunchii osoși, mă uitam la ei cum se învârt, mama teribil de frumoasă, tata teribil de falnic, chiar ca un stâlp, și brusc ea a început să râdă, îi curgeau lacrimile șiroaie pe obraji și râdea și de atunci am știut că muzica te poate salva.
În toamna aceea am intrat la școală. Era 1944 și încă nu se sfârșise războiul. Toată lumea nu vorbea decât de război, nu prea înțelegeam de ce, chiar și când s-a încheiat războiul, se spunea că toți copiii primesc ajutoare din străinătate, unt, ciocolată și untură de pește sub formă de biluțe, să crească voinici, învățătoarea urâtă și nesuferită ne cerea să stăm în șir indian și să trecem prin fața ei, dar untul era puțin, nu ajungea, ciocolată nu ne dădea niciodată, o îndesa în geanta ei și celor mai mulți ne rămânea doar untura de pește, mi-a fost destul să sparg o dată o biluță între dinți să-i simt gustul, am vărsat o zi întreagă, după aceea când ajungeam aproape de învățătoare mă strecuram repede înapoi în capul cozii, până se terminau toate biluțele.
Și pe mine m-a salvat muzica mulți ani, cât eram copilă. Eram liberă ca o pasăre, așa am vrut mereu să fiu, n-aveam timp de pierdut cu lecțiile, le fluieram, așa că alergam pe străzile prăfuite, nu mai aveam păpușile mele, nici vreo altă jucărie, nu-mi rămânea decât să umblu, îi căutam pe copiii vecinilor care nu voiau să se joace cu mine, erau toți mai mari, nu se uitau la o mucoasă, preferau să mă fugărească și să mă bată, până în ziua în care am învățat și eu să lovesc, i-am surprins, dar tot m-am întors acasă cu sarafanul sfâșiat, n-am spus ce se întâmplase. De fiecare dată când mă întorceam plină de praf și tăvălită, mă țineam să nu plâng, primul lucru pe care-l făceam era să-mi pun măcar o placă de ebonită la gramofon, mă așezam în dreptul pâlniei, îmi răsunau în cap vorbele tatei muzica te poate salva, mama mă lăsa să ascult cu capul îngropat între genunchi până la capăt, apoi mă întreba cu cine m-am mai bătut,
nu le știam numele,
nu mă credea,
dezbracă-te, spunea,
îmi arunca rochia murdară într-un coș de nuiele, s-o spele mai târziu,
mă așeza în cada plină cu apă și mă freca cu o perie până mi se înroșea pielea,
de ce nu vrei să-mi spui cu cine te-ai mai bătut, zicea cu mare blândețe,
mie îmi dădeau lacrimile, am fost mereu convinsă că o făcea ca să mă pedepsească, nu eram atât de murdară.
Nu cred că eram un copil greu de controlat, ci doar prea energic, voiam să mi se povestească, mama era apatică, tata lucra prea mult, până târziu, bunicul cu gramofonul se stinsese, n-aveam vecini cu copii de vârsta mea, cărțile din casă dispăruseră la refugiu, tata nu mai cumpărase altele și nu știam cui să pun toate întrebările care începuseră să-mi treacă prin cap.
Nici nu știu când a zburat timpul, am crescut, am purtat uniformă, am învățat, am visat, m-au făcut pionier, am mai ascultat gramofonul o singură dată, fără să mai simt fiorul de la început, între timp tata cumpărase de la niște evrei care urmau să emigreze un aparat de radio Telefunken, dinainte de război, ascultam opere și concerte simfonice, iar după ce mă culcam auzeam cum bârâie Radio Londra, când a aflat că știu, m-a rugat să nu spun nimănui, după multă vreme am înțeles că dacă aș fi vorbit ar fi venit niște băieți răi noaptea să-l aresteze, după aceea nu l-aș mai fi văzut.
Nici nu terminasem școala și tata a făcut un ulcer perforat, l-au operat, i-au tăiat jumătate de stomac, mă îngrozeam gândindu-mă cum e să nu mai ai jumătate de stomac, n-a mai fost om, se târa de la pat la masă, în cel mai bun caz prin grădină, în jurul casei, a fost nevoit să se pensioneze, mama era casnică și nu găsea de lucru într-un oraș mic, și atunci au început să vândă din lucruri să avem cu ce trăi, dar lucrurile erau puține, pierdusem totul la evacuarea arhivei.
Îi tot vedeam că mă privesc cu milă și șopocăiau întruna când nu-i puteam auzi, nu mai înțelegeam nimic, a durat vreo jumătate de an, voiam să le spun că nu-mi pasă câtuși de puțin de sărăcie, dar era vorba de altceva, când am înțeles, am rămas fără grai câteva zile.
Tata avea un frate mai mare, medic cunoscut la Brăila, cu o casă enormă, nimic pe lângă ce avusese înainte de război, o herghelie, o moșie imensă și o moară, toate îi fuseseră rechiziționate, îi rămăsese doar casa în care au vrut la un moment dat să-i aducă niște chiriași, dar cineva mare de la partid a spus că medicul are nevoie de liniște și au renunțat, câștiga enorm pentru că era foarte bun și toată lumea disperată făcea pe naiba-n patru să meargă la el, nu cerea nimic, dar nu era unul să nu-i lase bani sau produse, ce avea, când le salva viețile. Iar mătușa fusese medic pediatru și odraslele multor familii din oraș trecuseră măcar o dată prin cabinetul ei și-i rămăseseră recunoscători, acum renunțase să mai profeseze, nu știu de ce, apelau rar la ea doar prietenii. N-aveau copii, își doriseră, singurul născut le murise la naștere, cu foarte multă vreme în urmă. Mă iubeau enorm. Îmi petrecusem câteva vacanțe la ei și mă răsfățaseră ca pe-o prințesă chiar și când fusesem afurisită și-i necăjeam din prostie. Și părinții mei strâmtorați se gândiseră să stau cu ei o vreme, asta stabiliseră șopocăind o jumătate de an, pretextul era simplu, unchiul să mă pregătească pentru facultate, doar voiam să mă fac medic, uitaseră că între timp nu mai voiam să aud de medicină, când văzusem că leșin doar de văd sânge, era o toană, îmi ziceau, o să-mi treacă, dar mie mi s-a părut că vor să scape de mine, am plâns câteva nopți la rând, o săptămână nu le-am spus o vorbă, nu-mi păsa că suferă,
apoi am pândit când erau amândoi în încăpere și le-am strigat că nu vreau să fiu înfiată,
tata s-a ridicat de pe scaunul lui, m-a luat în brațe, n-o făcuse niciodată, era înalt, falnic, cu umeri puternici, chiar și după ce slăbise în urma operației, îi simțeam oasele, dar și forța de bărbat la pieptul căruia mă simțeam apărată, putea să-mi spună oricine toate prostiile din lume, că e bolnav, neputincios, era tatăl meu, mă apăra și am izbucnit în plâns, nu știu ce-a crezut, nu eram în stare să-i spun că n-are nicio legătură cu înfiatul, el asta a înțeles, ci doar că eram fericită lângă el,
o să rămâi mereu fiica mea, zicea.
Un timp nu i-am mai surprins șoptind, nici nu eram atentă, mă apucase frenezia cititului, împrumutam cărți de la profesori și de la biblioteca orașului, devoram cărțile de orice fel, romane, jurnale, călătorii, mă încruntam, mă minunam, râdeam de una singură, îmi luam notițe, imaginația începea să-mi umble razna, citeam la masă, întinsă în pat, pe closet, uitam de mine, îmi băteau în ușă după vreo oră,
ies imediat, strigam,
dar o făceam după ce mai terminam un capitol, descoperisem poziția cea mai bună pentru citit, după decenii am aflat că nu era mare scofală, Ion Vianu făcuse la fel, stând în pat, îmi așezam cartea pe podea, trupul mi-l țineam pe sfert afară din pat și capul în jos, amețeam puțin, dar era și o stare de încordare plăcută și suportabilă care mă împiedica să alunec în visare, mă gândeam că ar fi fost grozav să am o casă de cărți, să nu fac nimic altceva decât să trec din cameră în cameră și să citesc.
Însă până la urmă tot am plecat la Brăila în clasa a zecea de liceu, ultima, să mă pregătesc pentru facultate.
Cred că între timp am uitat că doriseră să scape de mine ca de o nepoftită, unchiul și mătușa erau oameni grozavi, mă ajutau la lecții, dar mă și lăsau să fac ce voiam, mi se părea nemaipomenit cum ședeau ei de vorbă cu mine de la egal la egal, mă simțeam o domnișoară în toată firea și eram mândră de mine, convinsă că în toate aveam un merit. Trăiau într-o casă în apropierea Dunării, cu o grădină mare în care îmi plăcea să stau să învăț, auzeam greierii, dar și clipocitul valurilor, uneori era umezeală, alteori prea mult soare, dar nu le poți avea pe toate perfecte pe lume, și pe seară sau după ce se lăsa întunericul, casa răsuna de muzică și mă întorceam grabnic înăuntru să-l văd pe unchiul cum cântă la pian, în timp ce mătușa îi întorcea notele. Voiam să nu se mai termine, dar firește că se termina și prima partitură, se termina și a doua, și atunci unchiul își aprindea tacticos o pipă și se afunda în fotoliu, casa se umplea de miros de tutun parfumat, nu mă deranja. Unchiul avea o singură regulă pe care n-o încălca niciodată, mâncam la ore fixe, după care fiecare făcea ce poftește, el se așeza în fotoliu cu o cafeluță în față și își aprindea pipa, eu mă duceam din nou în grădină să învăț, se întuneca târziu. Dar în multe seri venea câte un felcer grăbit de la spital, apăruse o urgență și unchiul pleca să opereze pe cineva, îl așteptam amândouă îngrijorate, uneori eu adormeam, mătușa rămânea în holul cel mare citind cărțile ei franțuzești, cu tava cu clondirul cu coniac pregătit pentru unchiul, care dădea pe gât un păhărel, două, după care abia atunci cânta la pian măcar câteva minute, oricât de târziu ar fi fost. Dacă dormeam și eram prea obosită să mă duc în hol să-i privesc, cântecul intra în visul meu și-l colora.
Am vrut să învăț să cânt la pian,
nu lași pregătirea pentru facultate, a întrebat mătușa,
cum s-o las, am exclamat eu,
și știm doar noi două, e un secret,
grozav,
așa că atunci când făceam pauze ori mă dureau ochii, ori voiam să mă destind puțin, o rugam să cântăm, ne așezam amândouă pe scăunele, am deslușit notele, am învățat pe dinafară câteva cântece, cred că le mai știu și astăzi, niciodată nu mi-am propus mai mult.
Mătușa Clelia avea două pasiuni, cărțile franțuzești și hainele, niciuna nu s-a prins de mine. Cărți franțuzești noi nu mai găsea, nici măcar la talcioc, le recitea pe cele rămase dinainte de război. Hainele însă și le putea permite în continuare, oricâtă sărăcie era în jur, avea o cameră uriașă ca un dulap în care se aliniau pe umerașe rânduri de pardesie și rochii, pentru fiecare anotimp, bluze, fuste, cămăși împăturite pe rafturi, cu sutele, cufere cu lenjerie, nici la magazin nu vedeam atâtea haine pentru femei, dar continua să-și comande, avea de decenii o croitoreasă a ei, trebuie să-i dau o pâine și femeii ăleia, zicea, ce s-ar face pe vremurile astea fără clientelă, uluitor era că nu le îmbrăca aproape niciodată, când mai mergea rar la spital era sobră, aproape în uniformă, nu ieșea decât rareori altundeva. Dar după ce m-am mutat la ei, a chemat-o pe Gherghina, fă-i niște rochii fetei ăsteia, a spus, mi-au luat măsurile și asta a fost tot, nicio probă, nicio altă discuție, am crezut că a uitat. În geamantanul de carton cu care venisem la București, am descoperit îndesate trei bluze, două rochii de iarnă și două de primăvară pe care nu le probasem niciodată.
Înainte să dau examenul de intrare la facultate, unchiul a fost chemat la spital într-o seară, nu s-a întors în noaptea aceea, nici a doua zi, mătușa a aflat că nu fusese o operație, ci o discuție cu niște tovarăși care-i reproșau că salvase viața cuiva care nu trebuia salvat, pentru că fusese legionar sau ceva de genul ăsta, unchiul se certase cu oamenii aceia, el nu face politică, el salvează vieți, dar poate nu toate viețile trebuie salvate, i-au spus, pentru mine toate viețile trebuie salvate, a insistat unchiul, chiar și când sunt dușmani ai poporului, l-au întrebat, nu știu ce e un dușman al poporului, a zis el, un dușman al poporului poate fi acela care salvează viața unui dușman al poporului, i-au spus, cel care i-a relatat toate astea mătușii a mai zis că unchiul le-ar fi râs în nas, cum puteți fi atât de stupizi, i-ar fi întrebat, și le-ar fi sărit țandăra, dar eu nu cred că omul fusese de față, întrevederi dintr-astea nu au loc cu martori, oricum discuția sigur a fost mai lungă, nu știu dacă mătușa n-a vrut să-mi povestească sau nici ea nu aflase mai mult, la sfârșit nu l-au mai lăsat să plece,
nu ne putem duce să întrebăm ce-i cu el, insistam eu a mia oară,
unde să ne ducem,
la spital, la colegii lui,
am fost,
la primărie, la miliție,
ridică toți din umeri, nu știu sau nu vor să spună,
dar n-a făcut nimic rău, am strigat eu,
parcă mai contează asta,
dar ce contează, eram eu nedumerită,
mătușa nu știa sau nu era sigură că înțeleg, se ținea tare, dar pricepusem că era destul să întorc capul sau să mă duc în camera mea și izbucnea în plâns,
voiam să am o putere mare să aflu și să schimb lucrurile, să schimb lumea, mi se părea totul anapoda, tata la început, unchiul acuma, părinții altor colegi despre care aflasem că fuseseră trimiși să sape la canalul spre mare și pe urmă nu se mai auzise de ei,
fapt e că unchiul a ajuns la închisoare, nu știu de ce, nu știu nici acum de ce și cât am mai stat la Brăila n-am mai auzit pianul, îmi lipsea, mai ales că trecuse vara și se întuneca mai devreme.
Absența lui m-a ambiționat să învăț, voiam să-l fac mândru, am reușit să intru la facultatea de biologie cu bursă, habar n-am cum m-aș fi descurcat altfel. Uitasem de medicină, dar toți au fost mulțumiți că am reușit. Înainte să plec la București, mătușa m-a rugat să nu vorbesc nimănui de unchiul meu, e mai bine, spunea, sunt vremuri cumplite, n-are rost să fii oprită din drum, tu ești fata lui taică-tu, care e pensionat de boală, nu le vorbi și de rude, nu le cunoști, nu ți-ai văzut rudele demult, poate niciodată.
Mi se părea că trădez, dar așa am făcut.
Acum ajunsesem să petrec primul revelion departe de casă, nu era bine că mă gândeam numai la lucruri care mă întristează, în loc să ascult pur și simplu muzica difuzorului, habar n-aveam ce era, de-abia-mi făcusem o brumă de cultură muzicală, de-abia deosebeam o simfonie de un concert, important era că-mi plăceau.
M-am străduit să mă las purtată de muzică, să mă gândesc la altceva. Mă închipuiam într-o bluză albă cu guler înalt și scrobit, fustă lungă neagră sau vișinie, strânsă în talie, ciorapi de mătase fără dungă, cum începuseră să se poarte, tare mi-aș fi dorit, erau prea scumpi, nu-mi cumpărasem decât o singură pereche, pantofi cu nasturi de sidef, părul strâns într-un coc înalt sau pieptănat scurt și umflat să-mi încadreze fața până în dreptul bărbiei și în jurul meu, în jurul meu… băieți și fete ca și mine dansau, habar n-aveam să dansez, nu mă învățase nimeni, dar îmi închipuiam că știu și în decorul pe care mi-l imaginam, în care nu vedeam decât culorile și niște figuri neclare, dar auzeam teribil de bine sunetele, mă învârteam și mă simțeam fericită, strângeam pleoapele să nu revin în camera de cămin studențesc și aș fi vrut să nu se mai sfârșească noaptea.
Dar tot am fost nevoită să mă smulg închipuirii.
Atâta bragă băusem că simțeam cum îmi bolborosește în burtă, noroc că nu mă durea, m-am vârât sub pătură, se făcuse cam frig și tocmai atunci la difuzor o voce spunea că se apropia noul an 1956 și făcea urări, nu-mi venea să mă dau jos să merg să opresc difuzorul, m-am străduit să adorm fără să-l aud și fără să plâng, zicându-mi întruna, de parcă aș fi numărat oi, la mulți ani, Elvira, la mulți ani, Elvira, la mulți ani elvira, la-mulți-ani-elvira, lamulțianielvira…
Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Tritonic