Mă îmbrăcasem frumos dar decent, nu voiam s-o dau în bară în niciun fel când m-am prezentat la ultimul examen din vară, aveam emoții, trebuia să reușesc și la acesta ca la cele dinainte, altfel nu mi-aș fi recăpătat bursa pierdută după sesiunea din iarnă, când obținusem note mizerabile, nu învățasem ca lumea, erau profesorii prea exigenți, n-avea importanță. Mă cuprinsese o rușine cumplită când mă chemaseră să mă anunțe că trebuia să mă descurc singură, nu spusesem nimănui, tremuram din încheieturi că ai mei or să afle că nu eram bună de nimic. N-au aflat.
Norocul meu a fost că mătușa îmi trimitea în fiecare lună, de când intrasem la facultate, câte 300 de lei, în primul semestru îmi bătusem joc de ei, spulberându-i pe prostii, din iarnă încolo învățasem să-i drămuiesc, mai ales că cea mai mare parte se ducea acum pe cămin. Aveam o colegă cu o rudă la cantina ICAB-ului, întreprinderea de apă și canal, pe strada Sărindari, nici măcar nu era departe de cămin, ne înlesnea să mâncăm acolo, un bon costa 2 lei, 50 de bani era pâinea, la discreție, doar că mâncarea era un singur fel, niciodată schimbat, mâncare de castraveți acri, m-am obișnuit repede. Dar nu mă duceam numai acolo. Se întâmpla ca fetele să meargă seara la o întâlnire, mai ales după ce venise primăvara, umblau din cameră în cameră și întrebau cine are nevoie de un bon de masă, erau doritoare destule.
Apoi, într-o zi mi-am spus că făcusem o prostie, era bine să nu vorbesc nimănui despre neamurile mele, cum mă învățase mătușa din Brăila, dar asta nu însemna să nu le văd. Tata mai avea un frate, cel mai mare, trăia în București, era colonel în armată, făcuse războiul pe ambele fronturi, îi văzusem și pe el și pe mătușa cu ani în urmă, acum eram de o jumătate de an în București și încă nu trecusem pe la ei, era mitocănie. Mi-am luat inima în dinți și am bătut la ușă, ședeau pe o stradă liniștită aproape de Calea Moșilor, nu departe de Universitate, o plăcere să mergi pe jos până acolo, mătușa Clara m-a recunoscut pe loc, ce mare te-ai făcut, m-a îmbrățișat, credeam că n-ai de gând să mai treci pe la noi. În spatele ei lătra un cățel. Era o femeie voinică, cât ușa, nu grasă, ci plină de mușchi, cu o voce groasă de fumătoare înrăită, deși nu fuma, părul numai bucle cârlionțate, platinat, nu știu cum făcea să aibă mereu culoarea aceea în care părea că se oprise o parte din soarele de amurg. Dar peste toate, era o femeie fără vârstă. Unchiul era și el un bărbat cât ușa, dar ursuz.
Roșisem și am zis că era cel mai bine să-i spun de ce mă temusem, a dat din cap, aprobându-mă, gândisem bine, dar râdea în același timp, prostuță mai ești, ai să înveți cu timpul de cine să te ferești și de cine nu. M-am destins, am iubit-o pe loc. Nici ei n-aveau copii, iar mătușa cred că se plictisea amarnic, singură toată ziua, doar cu câinele, un cocker auriu, acum ședea la picioarele ei, privindu-mă fix. Unchiul pleca dis-de-dimineață la garnizoană, se întorcea după lăsarea întunericului, uneori nici nu venea noaptea. N-avea rost să-i spun ce era pe acasă, știa mai bine decât mine, vorbea săptămânal cu mătușa din Brăila, pe ea o interesa ce făcusem eu în atâtea luni.
M-am rușinat, îi îndrugam verzi și uscate, m-a întrerupt,
ia spune-mi adevărul, n-ai învățat,
am tăcut, și tăcerea e un răspuns,
n-ai învățat, a continuat ea, și ai pierdut bursa,
am dat din cap,
și nu știe nimeni,
am dat din nou din cap,
dar vrei să schimbi,
ce puteam să-i răspund,
bea cafeaua asta până mă întorc, vin repede,
a dispărut după o ușă lăcuită de culoarea lemnului de cireș, cum erau toate ușile casei, bănuiesc că s-a dus în bucătărie, am rămas cu câinele care s-a apropiat să mă amușine, m-a lăsat să-l mângâi, auzeam oale zdrăngănind, câinele s-a dus repede lângă ușă, așteptând, mătușa s-a întors cu o tavă enormă pe care erau așezate numai bunătăți, îmi lăsau gura apă,
mănâncă, a spus,
m-am codit, am mâncat, nu mi-e foame,
lasă prostiile, spunem numai adevărul între rude, nu-i așa,
m-am rușinat din nou, eram furioasă pe mine însămi că mi se întâmpla a doua oară în acea dimineață,
dacă te sfiești să mănânci de față cu mine, plec și mă întorc mai târziu, a zis,
Doamne ferește, m-am grăbit eu, cum să faceți asta,
cum să faci asta, așa se spune corect, a zis ea, ne tutuim, ai înțeles,
am dat din cap, am început să mănânc, am vrut să-i dau și cățelului ceva, mi-a făcut un semn că nu,
n-are voie, lasă-l doar să stea lângă tine, dacă nu te latră, a simțit că ești om bun,
și în timp ce mâncam, Clara îmi povestea cum își trece ziua, plimbări cu câinele, lecturi, teatru, cel mai mult îi plăcea să stea în bucătărie și să inventeze mâncăruri, unchiul își lingea degetele când se întorcea acasă, dar mânca puțin, dacă își petrecea toată ziua la garnizoană, se ospăta la popotă, se întorcea sătul.
Trebuie să vii și tu să vezi ce feluri mai inventez, a spus, nu era chip mai inteligent să mă cheme la masă,
am cursuri, m-am scuzat,
n-ai cursuri toată ziua,
mă duc la bibliotecă până târziu, să recuperez,
foarte bine, dar și biblioteca se închide, nu trebuie să vii toată ziua, fă-o când poți, o să mâncăm împreună, și așa sunt singură până seara târziu.
Mi-am făcut un obicei să mă duc măcar la câte un prânz, mi-a cerut să vin mai des, am făcut-o, și așa treceau lunile.
Învățam pe rupte, îmi ieșiseră vorbe că-s tocilară, nu-mi păsa.
Nu mă duceam aproape nicăieri, la nicio distracție, mă întreb de ce îmi mai cumpărasem în toamnă ciorapii de mătase fără dungă, de care eram atât de mândră, mă costaseră o avere, 57 de lei, chiar că eram nebună. Nici măcar nu i-am îmbrăcat eu prima, ci Aura, era invitată la o petrecere cu un tip pe care voia să-l dea gata, a insistat să i-i împrumut,
ciorapii nu se împrumută, măi, fată, i-am zis,
parcă știe cineva,
nu ți-i dau,
și ce crezi, că nu-i spăl după aia, a replicat ea,
nu ți-i dau,
hai, te rog, vreau să fiu frumoasă,
s-a rugat atâta că începusem să mă plictisesc și brusc mi s-a părut chiar o prostie, ce mare lucru o pereche de ciorapi, am acceptat, nu i-a venit să creadă,
o să fiu cea mai cea, spunea în timp ce-i rula pe picior și-i prindea în jartiere, îi veneau de minune, repeta același lucru când se învârtea în fața oglinzii de pe holul etajului,
și chiar era cea mai cea, își pusese o rochie mai scurtă, până la genunchi, cum încă nu se purta, doar să sară în ochi ciorapii de mătase.
Sigur l-a dat gata pe iubitul ăla al ei, mai ales că avea picioare frumoase, nu puteai să nu te uiți la ele, până și noi nu ne luam ochii. Numai ea știe pe unde s-a așezat sau ce-a făcut, mi-a agățat ciorapii cei noi, nu-mi venea să cred, am început să plâng,
o să-i remaiez, încerca să mă îmbuneze, nici n-o să se vadă,
aiurea, bodogăneam eu,
nu era mare lucru, dar eram neagră de tristețe,
distruși rămâneau, și nici măcar nu-i îmbrăcasem o dată, i-am aruncat în fundul geamantanului de carton cu care venisem la București.
N-am mai avut ocazia să-i mai împrumut ceva Aurei, la vreo două luni după petrecerea la care fusese cea mai frumoasă ne-a anunțat că renunță la facultate, era însărcinată în cinci luni, începuse să se vadă, eu ca proasta credeam că se îngrașă că mănâncă prea mult, pleca în orășelul ei din Moldova să se mărite, am sărit cu toatele cu gura pe ea, nu renunța, ce-are a face copilul, întoarce-te, chiar dacă pierzi un an, e viitorul tău în joc, am impresionat-o, a început să plângă, ce știți voi, a spus, e totul hotărât, și într-adevăr a plecat în câteva zile, n-am mai văzut-o, n-am știut cine era iubitul, nu ne-a chemat pe niciuna la nuntă, poate îi era rușine, poate îi eram străine și lunile împreună cu noi în cămin nu însemnaseră nimic.
Eram o mulțime în anul acela la biologie, dar nu toți erau necopți ca mine, vreo douăzeci veniseră de la facultățile muncitorești, făceau o facultatea de asta muncitorească de doi ani care echivala cu liceul pe care-l rataseră din fel și fel de motive și după aia aveau dreptul să urmeze o facultate adevărată, nici nu știu dacă se înscriseseră ca noi cu examen sau nu, sigur e că majoritatea aveau posturile asigurate la sfârșit, după cinci ani, eram invidioși, posturile alea erau în București și dintre cele mai bune, sau la uzinele de unde veniseră, mai eram invidioși și pentru că erau oameni în toată firea, unii se apropiau de treizeci de ani, profesorii le dădeau credit, deși nu prea-și băteau capul cu învățatul, dar nu le zicea nimeni nimic, se ocupau mai mult cu activitatea politică, ședințe, instructaje, întruniri, dacă lipseai la una organizată de ei îți frecau ridichea și aveau grijă să se știe.
Doar vreo câțiva dintre ei nu erau băgați în toate comitetele și pe unul singur îl tot vedeam la bibliotecă până seara târziu, mă și miram că nu adoarme, ajunsesem să cred că li se închideau ochii dacă citeau cinci pagini la rând, asistenții aveau grijă să nu le pună întrebări, să nu-i facă de râs. Nu și lui, mai ales la orele de filosofie, socialism științific cum îi zicea, era as, se contrazicea cu asistenții, era doldora de citate, probabil avea memorie bună, noi, ceilalți, ne învățasem doar să răsfoim cursurile, ne obișnuisem ca orele să fie acaparate de el, era grozav, oricum nu ne îndemnam niciunul spre subiectele astea, ne întrebam cum de-i stârniseră lui pasiune.
Uneori plecam cam la aceeași oră de la bibliotecă, puțin înainte să se închidă, îi plăcea să-mi spună ce citise, mi se părea că o luase cu mult înaintea noastră, înghițea cărți despre care nu ne vorbise niciun profesor, eram uimită, îl ascultam cu plăcere și probabil a simțit asta, a început să insiste să mă conducă până la cămin, în timp ce-mi povestea, mereu avea ceva captivant să-mi spună, era plăcut să-l asculți, mi-am dat seama că drumurile astea deveniseră obișnuință doar când au început să mă iscodească fetele cum e tipul, atunci am văzut și eu altfel lucrurile, degeaba le ziceam că nu era nimic între noi, își dădeau coate, nici între Aura și al ei nu fusese nimic, nici măcar cearceaful, ai grijă, încetau să mă tachineze doar când vedeau că mă supăr de-a binelea.
Matei, așa îl chema, era bucureștean, dar habar n-aveam unde locuiește, nici ce făcuse înainte de facultate, nici ce voia să facă după aceea, iar ele mă întrebau dacă m-am pupat cu el, ce tupeu.
Într-o zi mi-am spus că nu trebuie să-mi pese de ce cred ceilalți, Matei continua să mă aducă la cămin, mă întreba ce-mi place mai mult, în afară de citit,
muzica, i-am spus,
muzica, a întrebat, oprindu-se în loc, cu gura căscată, mi-a plăcut cum arăta în clipa aceea, atât de cu adevărat uimit, că-mi venea să-l sărut, era atât de surprins de parcă i-aș fi spus că-mi place să călăresc un elefant,
adică doinele și horele, a întrebat ca un copil, probabil pentru el nu exista pe lume decât muzica populară, nu discutasem subiectul ăsta, și mie îmi plac, a zis,
nu, i-am răspuns cât mai sec, opera și muzica simfonică,
dar nu i-am povestit cum mă duceam uneori la operă, așteptam până se închideau ușile și-i dădeam cinci lei portarului să mă lase înăuntru și mă așezam pe treptele dintre rânduri, nu i-am spus nici cum adoram operele lui Verdi și nu scăpasem nicio montare, nici cum treceam, mult mai rar, pe la Ateneu, diminețile, în speranța c-o să găsesc bilet mai ieftin la vreun anunțat concert de pian lăsat de abonații care renunțaseră din cine știe ce motive, nici vorbă să am noroc.
Am tăcut, probabil a crezut că m-am întristat, știa că n-am bursă, toți știam mai tot despre ceilalți, nu era un secret,
vreau să merg și eu la un concert, vii cu mine, a întrebat,
era atât de neașteptat că nu i-am răspuns nici atunci, ajunsesem oricum la poarta căminului și mi-am luat repede la revedere, nici a doua zi, și am fost sigură că a rămas doar o vorbă aruncată în vânt, până în ziua în care chiar m-a invitat, am pufnit în râs, probabil s-o fi gândit că nu-l cred și mi-a arătat biletele.
De ce-aș merge, l-am întrebat,
ai spus că-ți place muzica,
dar ție nu-ți place, am replicat eu,
habar n-am dacă-mi place sau nu, n-am fost niciodată, pot să învăț,
și vorbele astea recunosc că m-au cam emoționat și am acceptat fără să mai fac mofturi.
A fost un concert magnific, nu mai țin minte ordinea, Paganini, Beethoven și Mozart. La sfârșit a tăcut, sigur îl tulburase, dar și mai sigur nu-și găsea cuvintele să spună ce era în el, se temea de ridicol, a tăcut tot drumul, n-am mai vorbit despre asta și am ajuns să cred că mersese degeaba la Ateneu, dar mă bucuram pentru mine.
După seara aceea nu l-am mai văzut un timp în bibliotecă, nici măcar la cursuri, dar de la cursuri lipseau mulți, m-am mirat, mi-a ieșit din cap, uitasem de el, dar a apărut într-o seară când mă îndreptam spre cămin, mi-a spus că-i fusese dor de mine,
unde-ai dispărut, domnule, atâta vreme, l-am întrebat, ignorând ce-mi spusese,
treburi, n-a spus mai mult,
până și eu pricepeam că aș fi pus alte întrebări în zadar, mi-a zis că ar vrea să ne plimbăm, m-am uitat la el lung,
mai vedem, i-am răspuns,
la o adică de ce nu, mă gândeam, era chipeș, bine legat, subțire, o umbră de mustață, părul castaniu tuns scurt, sigur îl plăceau fetele, dar nu mă interesa asta nici cât negru sub unghie, într-o seară de început de mai, era cald, am acceptat.
Am mers mult pe străzi, nu i-a tăcut gura, nu-l credeam atât de vorbăreț, începeam să înțeleg de ce-l trimisesră ca propagandist, dar în facultate nu se remarcase prin nimic, îi lăsase pe alții. Nu spunea prostii. Începuseră să mă doară picioarele, când am ajuns în parc l-am rugat să stăm pe o bancă, s-a așezat lipit de mine, de parcă n-ar fi avut loc suficient, dar nu l-am îndepărtat. Nu știu ce-a înțeles. Dar în scurt timp a început să-mi mângâie obrazul și părul, m-a surprins, dar nici atunci nu l-am îndepărtat, îmi plăcea, mă gândisem de mii de ori înainte cum o să fie când o să mă îmbrățișeze un băiat, era cu totul altfel, era viu și tremurând lângă mine, mă emoționa, de fapt nici nu era un băiat, ci bărbat în toată regula, îi vedeam ochii strălucitori, mă lăsam în voia lui, m-a luat în brațe, m-a sărutat, m-am ferit, dar când a făcut-o din nou, după scurt timp, i-am răspuns, m-a strâns mai tare lângă el, îmi simțeam trupul fierbinte lipit de trupul lui la fel de fierbinte, sărutările au început să fie mai lungi, buze, ochi, obraji, frunte, eram speriată, mă dureau buzele de sărutările lungi, mi se oprea respirația și o lua din nou la fugă, aproape leșinam. Mă zăpăcise cu totul.
S-a ridicat brusc și m-a condus la cămin. Fără nicio explicație. M-a privit lung înainte să ne despărțim, dar nu m-a mai atins.
A doua zi a dispărut din nou.
M-am cam enervat, nu se întâmplase nimic, nu-mi promisese nimic, dar mie mi se părea că fusese un fel de legământ și mă trezeam pustie din nou, ca o păpușă abandonată.
M-am pus cu burta pe carte jurându-mi să nu mă intereseze bărbații până nu ajung pe picioarele mele.
A început sesiunea, am scăpat de aproape toate examenele, eram fericită și, înainte de ultimul, a reapărut Matei. Habar n-am dacă își dăduse până atunci examenele ca și noi și dacă da, cum o făcuse fără să-l vedem. Nu mă interesa.
Iar n-a spus unde a fost, nici eu nu l-am întrebat.
Voia să ne plimbăm. L-am refuzat.
Voia să-mi explice, nu știu ce voia să-mi explice, i-am spus că nu are de ce să-mi explice vreun lucru.
A insistat.
I-am spus la revedere, trebuie să învăț pentru ultimul examen.
N-a apărut nici la acest examen.
Mai târziu aveam să aflu că apăruse cu o fostă iubită, ori cel puțin asta era povestea care circula, n-am crezut-o niciodată, mai ales că în lunile toamnei am priceput cu ce se ocupa și m-am speriat.
Dar după ultimul examen, îmi spusesem că merit un premiu, eram convinsă că aveam să-mi recâștig bursa, poate chiar una de merit, aveam 10 pe linie, eram atât de mândră că îmi venea să strig de bucurie, i-am telefonat mătușii din Brăila să-i spun vestea, am dat peste unchiul meu care fusese eliberat, plângea de bucurie și eu la fel, poate lucrurile reintrau în normal, m-am repezit să-i spun și mătușii Clara și apoi m-am dus la Ateneu și mi-am dat aproape toți banii strânși, în afara celor de tren, pe un bilet. Se cânta simfonia a treia de Beethoven, o ascultam prima oară, partea a doua, cu marșul funebru, extraordinar, care se apropie, vine peste tine, îți bubuie în urechi, te copleșește și se îndepărtează m-a făcut să plâng. Suferința năvălește intempestiv, mereu mai zgomotoasă, vise gigantice și dureroase, pline de miracole. Mă uitam în jur să văd care fusese reacția celorlalți. Mă simțeam mizerabil. Mă simțeam magnific. Eram fericită și toată lumea era a mea, avea dreptate tata.
A doua zi am primit la cămin o telegramă Vino acasă, a murit tata. Se întâmplase în seara dinainte.
Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Tritonic