N-am reușit să plec imediat la Tecuci, trebuia să-mi rezolv mai multe probleme cu facultatea, intram în vacanță și nu mă mai întorceam în București până în toamnă. Am ajuns după înmormântare. Eram pustiită, am găsit casa și mai pustiită.
Nu mai aveam de multă vreme o cheie a casei și nimeni nu răspundea bătăilor mele în ușă, în ferestre și strigătelor mele. Într-un târziu am auzit mișcare, ciocăniturile mele s-au întețit și în cele din urmă mama a descuiat ușa, probabil adormise în vreuna din camerele dosnice,
ce-i scandalul ăsta, mormăia, ce-i scandalul ăsta, nu poți avea puțină răbdare,
fața îi era buhăită, cu pungi mari sub ochi, de parcă plânsese în neștire, o fi fost și asta, dar am simțit imediat damful, duhnea a băutură, obișnuia să bea pe vremuri, înainte să mă mut eu la Brăila, dar se liniștise, avusese grijă tata să o oprească, se vede treaba că se reapucase cu sârg,
ți-e rău, am întrebat fără rost, din moment ce pricepusem ce era cu ea,
niciun rău, a spus,
dar abia se ținea pe picioare,
hai înauntru, să te odihnești, am zis eu,
haide,
se clătina, îmbrăcată într-un capot gros înflorat, șleampătă, nepieptănată, nu mai avea nicio urmă de prospețime, trăsăturile i se urâțiseră, Doamne, ce femeie frumoasă fusese, mă mândream cu ea, arăta și mult mai în vârstă, mi-era milă,
unchiul n-a mai rămas, nu știusem să întreb altceva,
care unchi, s-a holbat la mine, a, unchiu-tu, a plecat ieri dimineață,
și de atunci stai și bei, am spus,
ce vrei să spui,
că stai și bei de atunci,
ești obraznică, nu stau și beau, mi-e rău,
asta văd,
și mi-a fost rău și tu n-ai fost aici,
s-a oprit în mijlocul încăperii și a sughițat violent,
știi ca a murit taică-tu, a întrebat, voia să mă facă să mă simt vinovată,
știu,
a murit și n-ai fost aici, a strigat,
nu aveam ce să-i spun, avea dreptate, nu fusesem,
voia să te vadă și n-ai fost aici, noroc că i s-a oprit inima deodată și n-a apucat să vadă că nu vii,
n-am răspuns, am condus-o spre canapea, i-am pus două perne sub cap, i-am scos din picioare papucii ferfenițiți și i-am urcat și picioarele pe canapea,
mă duc să-ți fac un ceai,
nu vreau niciun ceai, îmi face rău ceaiul, stai aici,
m-am așezat pe un scaun, i-am luat o mână într-ale mele, i-o masam fără rost, dar probabil îi făcea bine, a închis ochii, a zâmbit, în scurt timp a adormit.
Am fost convinsă că vor urma luni grele.
De când mă știam, mama fusese o neajutorată, tata nu era doar bărbatul în casă, ci și stâlpul, cum mă convinsesem în timpul refugiului, aducea bani, muncea în curte, era energic, hotăra totul, nu dezarma, o dată nu l-am văzut disperat. Mama întreba mereu dacă poate face un lucru sau altul, eram mică și mă miram cum de are atâta răbdare tata să-i răspundă la orice prostie și nu-i spune, fă cum te taie capul, femeie, dacă până și eu mă uimeam, dar o iubea, altfel nu se explică, mă întrebam dacă eu o să fiu iubită vreodată atâta de un bărbat, când am să mă fac mare. De cele mai multe ori ședea într-un fotoliu și împletea, dar după o vreme nu mai împletea, rămânea cu privirea pierdută în zare, zâmbind, o invidiam gândindu-mă că s-a retras într-o lume plină de minunății, altfel de ce-ar fi zâmbit, putea să rămână așa ore întregi, o priveam și eu nemișcată multă vreme pentru că era tare frumoasă, doar în cărțile de școală văzusem tablouri cu femei mai frumoase, mi-era tare dragă, dar mă speriam după un timp, o aduceam înapoi cerându-i ceva, se întâmpla s-o găsească așa tata când se întorcea de la tribunal și se apuca să facă el mâncare, o vorbă de reproș nu-i spunea, umplea doar casa de veselie. Chiar și când s-a operat și a rămas fără jumătate de stomac, tata era cel care făcea multe treburi în casă, atunci doar, o vreme, mama părea să se fi schimbat, dar n-a ținut-o mult.
Voiam să ajung la fel de frumoasă ca ea când aveam să fiu mare, mă uitam diminețile în oglindă, mă întorceam în toate direcțiile, mă strâmbam, trăgeam de obraji, ridicam sprâncenele, nicio șansă să mă fi înfrumusețat peste noapte, măcar să n-am firea ei, îmi mai spuneam, treptat ajunsesem să n-o mai înțeleg, dintre toate mamele pe care le cunoșteam era singura apatică, nu mă ajuta la lecții, n-o interesa dacă mi le făceam sau nu, nu-i plăcea să iasă cu mine la plimbare, nu venea la școală decât când nu mai avea încotro, până și la serbări îl vedeam între oameni pe tata, nu știu cum reușea să fugă de la tribunal. Treptat am ajuns să n-o mai iubesc, asta am crezut, o prostie, simpatizam cu ea, dar îl adoram pe tata, mă gândeam de multe ori cum ar fi fost viața noastră dacă ea s-ar fi comportat altfel, dar mi-am interzis să mai gândesc asta, ai părinții pe care-i ai, punct. Iubește-i sau pleacă în lume. N-o puteam iubi. Nici nu voiam să plec în lume, dar am fost obligată.
Lunile au fost grele. Am fost nevoită să fiu dură, i-am spus că trebuie să înceteze să mai bea, se nenorocește,
nu-mi pasă, spunea,
am aruncat băutura strânsă în casă, și-a făcut rost de alta, nici astăzi nu știu cum, singura persoană care mai venea să stea la taclale era o vecină cam de vârsta ei, o urmăream și vedeam că apare cu mâinile goale, dar se vede că era mai afurisită decât credeam și ascundea cumva sticlele,
am început să le caut prin toate cotloanele unde le ascundea, le aruncam, apăreau din nou, nu puteam sta toată ziua s-o urmăresc, citeam uneori în curte, sau mă duceam la piață sau făceam mâncare, o găseam beată și căzută pe undeva, aruncam iar sticlele, dar o lua de la capăt,
m-am dus la poștă și l-am sunat pe unchiul din Brăila, n-aveam telefon acasă, i-am spus că nu mă descurc, i-am povestit de ce, a doua zi a venit la noi, mama a încetat brusc să bea, unchiul era uimit, nu vedea nimic din ce-i istorisesem, au avut o discuție, i-am auzit din camera mea, trebuie să încetezi, Evelina, mama i-a promis nu știu ce, unchiul s-a întors la Brăila, după două, trei zile au reapărut sticlele, până când într-o dimineață am obligat-o să stea pe un scaun în fața mea și i-am spus că mi-a ajuns,
plec, am zis,
a făcut ochii mari,
cum să pleci, să rămân iar singură,
plec, dacă nu te potolești, am strigat,
s-a speriat de vocea mea, mă speriasem și eu, nu pricepeam ce-mi venise să strig, dar eram exasperată, nu mai știam cum s-o scot la capăt,
plec, mă duc să muncesc undeva, mă duc la facultate și mătur pe jos să mă țină acolo până încep cursurile, oricum peste două luni o să fiu nevoită să plec, dar nu mai pot,
deci tot o să pleci, a spus,
adică,
tot o să pleci la toamnă,
păi, nu am facultatea, am întrebat, de astă dată eu nedumerită,
credeam că nu te mai duci,
cum să nu mă mai duc, vrei să las baltă totul să stau cu tine, i-am spus, uluită,
nu,
își coborâse privirile și își frământa mâinile în poală, avea degete subțiri și lungi, dar pielea i se zbârcise deja mai devreme decât îi era vârsta,
nu știi ce rău e să fii singur, a șoptit într-un târziu,
mi-e dor de el,
nu mi-a fost greu să înțeleg despre cine vorbea,
și mie mi-e dor, am spus,
mi-au dat brusc lacrimile, am luat-o în brațe, am mângâiat-o,
știi bine că stau cu tine, am spus, știi bine că nu ești singură, știi bine că te iubesc, dar trebuie să-mi fac și facultatea, să-mi fac un rost în lume, o să mă întorc să stăm împreună, cum stăteam cu tata,
cred că boceam amândouă și fiecare avea dreptatea ei și mă gândeam că o judecasem prea aspru, asta îi era firea, niciodată în viață nu fusese singură, niciodată în viață nu trăise pe picioarele ei, toate în jur i se păreau acum dușmani, până și eu eram un dușman, trebuia să-i scot ideile astea din cap, dar nu știam cum e mai bine.
A avut efect, așa am crezut.
N-a mai băut.
Redevenise apatică, dar era cumva și în alertă, pentru că, atunci când mă simțea prin apropiere, își impunea să fie vioaie, se prefăcea că citește sau că e gata să discute ceva cu mine sau că vrea să știe cum mai merge lumea, n-o interesase niciodată nici măcar ce se întâmplă în orașul ei,
of, mamă, spuneam,
ce e, mă întreba,
nimic, ce să-i răspund altceva,
îmi era clar că se preface, se ascunde, nu înțelegeam ce urmărește, dar mă gândeam că îi face bine că nu mai bea, și dacă se obliga să fie vioaie, poate chiar o să se însuflețească într-o zi, nu mi-am dat seama cum slăbește, nici cum se stinge, asta își propusese, cât mai rămâneam acolo, să se stingă, să nu apuce să fie singură din nou, avea o voință de fier, n-am crezut-o în stare, am priceput într-o dimineață când am văzut cât de frumoasă redevenise, ca pe vremuri, voia să închidă cercul, m-am gândit, nu-mi venea să cred, era și teribil de slabă, abia se ținea pe picioare,
ce-i cu tine, am întrebat speriată de-a binelea,
ce să fie,
de ce ai slăbit așa,
a ridicat din umeri,
am obligat-o să mănânce consistent, am stat lângă ea, nu s-a împotrivit, zâmbea,
ce bine e când ești aici, a șoptit,
of, mamă, nu mă face să plâng, sunt aici tot timpul,
și după alte câteva zile, într-o dimineață mi-a cerut să-i fac un ceai din toate plantele pe care le aveam în casă, să le simtă parfumul, am scotocit în cămară și am găsit sunătoare, mușețel, cimbrișor, tei, le-am amestecat pe toate, m-am întors cu o cană mare din care ieșeau aburi ca la balamuc, deși era vipie afară, mama ședea în fotoliu și privea fix pe fereastră spre lumea ei de departe.
Se stinsese.
După două săptămâni m-am întors la facultate.
Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Tritonic