Seminarele de socialism științific erau foarte importante, ni se spusese că dacă nu luăm note convenabile la materia asta, putem uita de restul materiilor, de orice examen și de o repartiție ca lumea. Nu știu ce mă apucase să mă dau inteligentă, venise o asistentă tinerică, nu cu mult mai mare ca vârstă, cu ifose, țâfnoasă, căuta să ne convingă cu argumente subțirele că în istorie există căderi totale, era vorba de legea negării negației, m-am ridicat și am contrazis-o, i-am spus că dezvoltarea se prezintă mereu ca o înlănțuire de negații dialectice, l-am citat și pe Lenin, cu dialectica lucrurilor care creează dialectica ideilor și nu invers, și am mai spus că niciodată într-o societate nu poate cădea totul și pot fi găsiți germeni ai progresului, exact exemplul dumneaei mă ajuta să demonstrez contrariul, în al doilea război mondial, se dezvoltase tehnica militară, fapt negativ, dar asta a presupus dezvoltarea chimiei și fizicii, fapt pozitiv, firește era o speculație, nu citisem asta nicăieri, mă gândisem cu mintea mea, era logic, mă dădeam mare, am văzut-o cum se strâmbă, mai ales când doi colegi mi-au întărit argumentația, unde ai citit dumneata aiureala asta, asta-i confuzie ideologică, nicăieri, am spus, păi, vezi, a tras ea concluzia, sigur că greșeam din moment ce nu citisem nicăieri, nici eu, nici ea, nici altcineva, iar după vreo două zile am fost chemată la o discuție la biroul UTM, auziseră că am idei năstrușnice, dacă nu vreau să pățesc ceva, ar fi bine să mă liniștesc, atunci am înțeles că doar și o simplă bănuială te putea nenoroci, n-am mai avut dorința de a-mi spune gândul nici măcar la seminarii. Mai ales că au urmat câteva săptămâni cumplite, tremuram toți, fără să știm cum se va sfârși totul. Nu presimțisem nimic, nu avusesem nici măcar o vagă bănuială.
Izbucnise revoluția din Ungaria, știam cam tot ce se întâmplă, unii ascultau posturile străine de radio și Europa liberă, ne povesteau celorlalți, alții aveau rude în Ardeal și aflaseră de la ele, se înflăcăraseră câțiva, vine schimbarea, spuneau, studenții trebuie să pornească acțiunile de revoltă, după care vor veni masele, mai spuneau cu convingere, cei mai mulți eram sceptici, nu lăsau organele de securitate situația din mână nici în ruptul capului și așa a și fost. În câteva facultăți apăruseră grupuri de acțiune locală, la științe juridice, la filologie, la medicină, la filosofie, la teatru, la istorie, niște celule, de-abia știam de existența lor, sau când aflam, nu le luam în seamă, n-aveau nicio influență, n-aveau cum să schimbe ceva, dar umbla vorba în cămin, am auzit de ele și aproape pe loc nu mai voiam să auzim, iar mai târziu, când ne șoptea vreunul că tipul cutare nu mai fusese văzut, fusese ridicat, parcă ne aminteam că legasem numele lui de ceva petrecut în octombrie și noiembrie.
Dar până acolo, a fost o nebunie care nu se vedea din afară, nu se știa nimic, la radio nu discutau despre Ungaria, ci doar de războiul abia izbucnit în Suez, dar pe noi ne teroriza, eu cel puțin eram terorizată, pentru că știam de acasă ce însemna să vină să te ridice când ți-era lumea mai dragă. Umbla vorba mai târziu că printre studenții bucureșteni protestele fuseseră parfum de roze, să fi văzut la Cluj, la Timișoara, așa o fi fost, habar n-am, eu știu ce-am trăit.
Nu aflaserăm mare lucru, dar ceva tot aflaserăm și mai târziu nu mai voiam să ne amintim nici măcar atâta. Se formase un grup de studenți care voia să-l întrebe pe un șef din guvern, îl credeau mai deschis, cum de nu se schimbă nimic și la noi în țară după discursul lui Hrușciov, erau convinși că neintervenția armatei sovietice în primele zile ale revoluției de la Budapesta însemna o acceptare din partea lui Hrușciov a mișcării revendicative, băieții ăia puseseră pe hârtie niște întrebări, le răspândiseră printre noi și-mi căzuseră și mie în mână, mai țin minte câteva: dacă regimurile din cele două țări sunt identice și internaționalismul comunist este acceptat, de ce nu este retrocedată Basarabia, o provincie românească; de ce țăranii sunt nevoiți să facă coșciuge pentru copii din ulucele gardurilor, când România are o producție însemnată de lemn; de ce se vinde pâinea pe cartelă într-o țară agricolă; de ce nu există pește pe piață și mai erau și altele de felul ăstora, toate economice, nicio problemă politică sau ideologică, fuseseră isteți, sigur așa cum le citisem eu, le citiseră și băieții de la securitate care mișunau printre noi, dar nu fusese nimeni ridicat, ceea ce le-a dat curaj organizatorilor.
Firește că n-a venit niciun șef să discute, nu-i băga nimeni în seamă, asta le-a dat apă la moară celor care voiau acțiuni mai energice și curând s-au dat toate peste cap.
Au fost proteste la câteva cursuri politice, unii profesori au fost siliți să plece de la catedră, tânăra cu ifose cu care mă înfruntasem n-a apărut nici ea vreo săptămână, deși la orele ei nimeni nu protestase cu nimic, câțiva au început să discute despre Ungaria la ședințele Asociației Studenților și când șefii acestora s-au împotrivit, foarte mulți au pus aceeași întrebare: de ce să nu discutăm, vreți să treacă evenimentele pe lângă noi, era clar că se cocea o bubă și n-avea să dureze mult până să se spargă.
Se auzea de arestări printre studenții de la Timișoara, dar zvonurile erau multe, nu prea le băgam în seamă. Și pe urmă am aflat că se pregătește o manifestație, o adunare studențească în Piața Universității, era 2 sau 3 noiembrie, o pregăteau cei de la filologie și științe juridice, scriseseră pancarte și manifeste cu revendicări, îndemnau populația să li se alăture, și atunci au fost primele arestări și n-am mai vrut să știu nimic. Chiar mi-era frică. Dar nu puteam să nu știu, se petreceau toate sub ochii mei.
La 4 noiembrie armata sovietică a început reprimarea la Budapesta. În noaptea de 4 spre 5 noiembrie, de parcă erau înțeleși, au intrat în forță și ai noștri. Au oprit circulația în centrul orașului, pe partea carosabilă din Piața Universității au apărut camioane cu soldați, îi vedeam sub prelate cum stau pe bănci cu armele în mâini, gata să intervină la ordin, alți soldați intraseră în universitate, nu discuta unul cu tine, doar făceau semn să eliberezi locul mai repede, alți soldați așteptau pe străzile din jur și când au venit zorile lui 5 noiembrie, când trebuia să fie manifestația, parcă eram sub asediu. Am mers la facultate, aveam cursuri, dar era închis și mi-au cerut să mă întorc acasă mai repede. La întrările în piață erau milițieni în civil și profesori din facultate care îi notau pe toți care treceau prin zonă, i-am văzut cu ochii mei înainte să intru în cămin. Apoi a venit cineva care ne-a cerut expres să nu ieșim în balcoane, nici măcar să nu stăm în dreptul ferestrelor, riscam să fim împușcați, fetele au început să bocească, dar tot am văzut ce se întâmplă, priveam pe sub un colț de perdea. Jos, în stradă, era agitație. Au fost curajoși care văzuseră toate pregătirile, dar nu s-au oprit, au intrat în piață, deși nu mai aveau nicio șansă de izbândă, au fost arestați sau dispersați. I-au bătut pe câțiva, vedeam de sus cum îi lovesc și pe urmă îi aruncă în niște mașini, mi s-a făcut rău, n-am mai putut privi.
Nu știu unde i-au dus, se auzea că sunt mai multe loturi, arestați la intervale de câteva săptămâni unii de alții, au continuat arestările chiar și în anul următor, dar luna decembrie a fost apăsătoare, ianuarie la fel, peste toate se suprapuneau exmatriculări, ședințe, chemări la discuții, ia spune mata ce știi, ia amintește-ți ce-a făcut cutare sau cutare. Sau ne strângeau pe neașteptate pe toți, membri sau nemembri UTM, să ne arătăm indignarea că au fost unii care au împroșcat cu noroi tineretul studios din România, care în marea lui majoritate era profund atașat ideilor și regimului comunist. Sau trebuia să-i demascăm pe organizatorii manifestației, ni-i indicau, îi știau pe toți, să cerem excluderea lor și exmatricularea fără drept de reînscriere la vreo altă facultate, dar pe lângă organizatori nimereau și indivizi complet inocenți, doar cu vina că nu plăceau unuia sau altuia care-i turnaseră, vezi că și cutare participa la discuții, sau cutare avusese ideea cutare, sau scrisese manifeste sau trebuie să fi scris manifeste, avea un scris frumos, sigur au recurs la el, nu l-am văzut, dar sigur a făcut asta.
Peste noapte s-au înmulțit procesele de demascare, cu excluderi, am aflat mai târziu că unii au făcut ani de închisoare, pentru nimic, asta spun acum, atunci sunt sigură că tremuram, pricepusem că orice protest, de orice fel, e interpretabil și te poate duce la pușcărie, pe cei despre care auzisem că au fost arestați nu-i cunoșteam, știam doar vreo doi de pe culoarele facultății. Mai târziu unii au ajuns oameni mari. Nu-mi cere să spun nume, nu le mai țin minte, nici de-o parte, nici de alta, am vrut să uit, eram prea speriată, eram prea mică pentru monstrul care se prăvălea peste noi ca un munte. Nu voiam să fiu strivită.
Am avut și noroc.
Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Tritonic