Michel Houellebecq suscită antipatii violente. La fel de intense ca desfășurările de entuziasm apreciativ care-i înconjoară cărțile. Nu vreau să pomenesc aici cârtelile criticii literare (al căror campion constant, la toate categoriile, de cinci ani încoace, a fost animatorul de televiziune și criticul Eric Naulleau – cu precădere prin volumul său de culoarea fierii “Au secours, Houellebecq revient”), ci reacțiile stranii, de tip lovitură sub centură, venite din zone periferice.
Încă din luna septembrie, site-ul Slate.fr îi reproșa lui Houellebecq faptul că a copiat cu nerușinare, în “La carte et le territoire”, articole întregi din enciclopedia participativă Wikipedia. De vină e, probabil, stilul alb, rece, “enciclopedic”, al multora dintre pasajele cărții, care se referă fie la lumea artistică, fie la cea antreprenorială, fie la tehnica fotografică sau la cea picturală (eroul romanului, Jed Martin, este artist plastic). Sigur, acuza este o năzbâtie malvolentă, lipsită de orice temei, căreia niște băieți hâtri, de la școala “Le canard enchainé”, îi demontau mecanismul într-o manieră adorabilă: “Cum domnul Houellebecq scrie de mai multă vreme decât există Wikipedia, este logic că plagiatul se află de partea enciclopediei online. La această oră nu există încă nicio reacție la sediul american al Wikipedia, dar avocatul lui M. Houellebecq a anunțat prin intermediul presei, că autorul dorește să depună plângere pentru plagiat și degradare a pesroanei sale morale.”Mult mai mult tam-tam mediatic a făcut o altă acuză, cât se poate de serioasă de astă dată, venită din partea unui neica Nîmes (locuitor al orașului francez cu acest nume), domnul Michel Lévy. El a scos, în 1999 (deci cu 11 ani înainte de apariția romanului premiat al lui Houellebecq), un volum (autoediție) cu titlul… “La carte et le territoire” (vezi foto). Îl cităm pe dl. Lévy: “Harta și teritoriul apar în filigran pe culegerea mea de nuvele. Ele evocă diferența între ceea ne imaginăm că vom găsi în existență și ceea se află cu adevărat în ea. Exact ca ideea pe care ne-o facem despre un anumit loc pe o hartă și realitatea terenului”. Sigur, asta vrea să spună Houellebecq în romanul său (de fapt asta și spune), atât doar că domnul Lévy furnizează lămurirea nu în 1999, ci după apariția cărții confratelui său. Rămâne, deci, coincidența titlurilor. Înarmat cu acest argument și acuzând încălcarea dreptului de proprietate intelectuală, Michel Lévy s-a adresat editorului (Flammarion): “Dacă, astăzi, un autor ar scrie o carte pe care ar intitula-o «Particulele elementare» sau «Extinderea domeniului luptei», nu cred că editorul i-ar publica-o. Folosirea titlului cărții mele de către Houellebecq este o uzurpare.”
Editorul a ridicat din umeri și a alungat o muscă imaginară de pe căciulă, replicând: “Asocierea a două cuvinte ale limbii curente nu este originală în sensul dreptului de autor și nu poate, prin urmare, să se bucure de protecție juridică.”
Desigur, argumentul cel mai solid în favoarea inocenței lui Houellebecq se referă la cvasiimposibilitatea sa de a fi fost la curent cu titlul unei cărți scoase în regie de autor, în câteva zeci de exemplare. Michel Lévy parează, aiuritor, afirmând că propria sa soră (pe nume Michelle) îl cunoaște pe marele romancier, nu de alta, dar este președinta “Asociației Prietenilor lui Houellebecq”. Prin urmare, scriitorul ar fi putut să se afle în prezența volumului “La carte et le territoire”, în 1999, la momentul apariției lui. Președinta Michelle, sora sa, îi dă însă peste nas, vorbind despre prespunerile lui ca despre niște “alegații improbabile”.
Cum o dai, romanele lui Houellebecq se vând strașnic și nu au nevoie de Premiul Goncourt ca să se vândă și nici de bătăliile mediatice pro și contra numelui său. La doar o săptămână după apariția volumului “La carte et le territoire”, se epuizaseră deja cele două sute de mii de exemplare ale primului tiraj. Până în momentul anunțării premiului, editorul mai scosese deja două tiraje. Cifra de vânzări estimată în Franța până la începutul lui ianuarie este de 400.000 de exemplare.