Horia-Roman Patapievici – Partea nevăzută decide totul. Editura Humanitas.
Cele mai importante lucruri nu se văd – își începe Horia-Roman Patapievici cea mai recentă carte de eseuri. Cărțile, de pildă (cum e aceasta, pe care o țineți în mână), se văd: pot fi apucate, întrebuințate. Dar sursa lor de generare și mintea din care s-au născut nu se văd: acestea două nu pot fi nici apucate, nici întrebuințate după plac. Scriitorul poate fi văzut, pipăit, îmbrâncit, adulat, ucis; dar nimeni nu poate vedea, atinge, poseda sau viola sursa cărților sale. Din scriitor, ca și din cărți, nu vedem decât corpul. Vedem corpul cărții și corpul care conține mintea. Dar nu putem vedea corpul minții. Corpul minții este un nevăzut, în timp ce corpul care conține mintea este un văzut. Văzutele și nevăzutele nu sunt separate unele de altele ca lumea în care trăim de tărâmul celălalt (de unde, in illo tempore, zeii făceau incursiuni în lumea noastră). Văzutele și nevăzutele trec prin noi și se amestecă în fiecare părticică a trupului și sufletului nostru; și la fel trec și se petrec prin toate colțurile lumii acesteia.
Când citim o carte, avem în față lumea scriitorului. Când o înțelegem, am pătruns deja în corpul minții lui. Ceea ce face din lumea cărților un loc atât de minunat este posibilitatea, deschisă fiecăruia dintre noi, de a pătrunde și de a locui (un timp) în nevăzutul minții celuilalt. Când citim că Socrate s-a așezat împreună cu Phaidros
pe malul râului Ilisos, într-un loc răcoros, cu iarbă moale și umbră bună, ca să discute în voie despre lucrurile care îi pasionau, descoperim, deodată, că suntem și noi alături de ei, pe malul râului, într-un loc cu verdeață și răcoare; și înțelegem că ne aflăm în acel locus amoenus numai și numai pentru că acesta s-a aflat mai întâi în mintea lui Platon, unde noi am putut pătrunde deoarece acum se află și în mintea noastră, citind. Și tot timpul cât durează cititul nostru din Platon, noi ne mișcăm nestingheriți prin nevăzutul minții sale, care, prin lectură, se împletește și se amestecă indiscernabil cu nevăzutul minții noastre, astfel că nu mai știm bine dacă suntem Phaidros ascultând, Socrate vorbind, Platon scriind ori nevăzutul lumii văzând, prin Platon, în noi.
Ceea ce este mai profund nu poate fi exprimat: din acest motiv, pentru veritabila profunzime, scrisul este mai mult o notație mnemotehnică decât o expresie adecvată și completă a lucrurilor celor mai înalte. Nici măcar marii artiști nu reușesc să exprime cu adevărat profundul ca atare. Ceea ce numim la ei frumusețe nu este decât expresia, pe care o simțim perfectă, a ceea ce, de fapt, lipsește. Frumusețea exprimă profundul prin absența lui. Iar din această frumusețe ne hrănim, exact la fel cum paradisul din noi se hrănește – hămesit, înfometat – cu absența paradisului din lume. Nu pentru că în lume nu mai există paradis, ci pentru că, fiind cum e, lumea nu îl mai încape. Suntem debordați de paradis, pentru că lumea ne inundă. Iar din aceste două revărsări se hrănesc, deopotrivă, și imposibilitatea de a-l avea, și setea de a nu ne mulțumi decât cu fericirea pe care numai el ne-ar putea-o aduce.
Fiecare dintre eseurile cuprinse în acest volum pune în lumină sau celebrează o formă de nevăzut. Nu este nevăzutul suprasensibil ori extrasenzorial. Nu e nimic mistic în nevăzutul de care vorbesc și nimic mistagogic în felul în care îl invoc. Nevăzutul nu e o opțiune: cumva, dacă suntem științifici, l-am putea ignora, deoarece știm că e superstiție; iar dacă nu suntem, ne-am putea întreține cu el, ca între ocultiști și inițiați. Nevăzutul este aici, lângă noi, în noi, ca un dat inconturnabil al lumii și al naturii noastre. Nu e în noi, precum ceva privat, de pus în surdină cum facem cu credințele noastre religioase, în spațiul public; suntem în el predați lui cu totul, așa cum suntem predați apei, când ne scufundăm, ori aerului, când ne regăsim respirația. Singularitatea condiției noastre constă în faptul că partea nevăzută, în viața noastră, decide totul, în situația în care singurele dovezi ale nevăzutelor de care depindem sunt văzutele după care fugim ori de care fugim ori pe care le pierdem. Deși totul, în lumea în care trăim, pare a se petrece între corpuri, totul, de fapt, se tranșează prin realități care nu se văd și pe care nimeni nu le posedă. În mod tragic, toată viața noastră e o zbatere după corpuri, adică o luptă pentru dobândirea de bunuri. Fugim după ele în speranța că asta ne va sătura foamea de binele din ele, în care nădăjduim să ne găsim adâncul propriu și odihna din el.
După acest Cuvânt înainte despre „Văzutelor tuturor și nevăzutelor” urmează eseurile: Conversația neîntreruptă; Magia din mintea fiecăruia; Imaginația lui Don Quijote; Ultimul dar al umanismului european; Noua Europă și vocea care lipsește: creștinismul; Agonia creștinismului; Cât timp nu se întunecă Apusul; Spiritul și Legea; Unicul principiu absolut al politicii sau despre instabilitatea tuturor aranjamentelor omenești.