Ultima modă la București este să se vorbească de federalizarea Europei. Un lucru cumva de înțeles, în contextul în care evenimentele arată că lucrurile vor evolua înspre o asemenea direcție. Dar este bine sau este rău pentru România un asemenea scenariu? Sunt puține voci care analizează aceste aspecte, în rest tăcere. O întrebare se ridică, în această situație: cine (mai) definește și cine susține interesul național al României?

ZF a scris în ediția de miercuri despre patru eșecuri majore în politica internă/externă în 2011: amânarea nedefinită a aderării la Spațiul Schengen, blocarea accesului românilor pe piața muncii în Spania, blocarea unei bune părți a fondurilor europene nerambursabile și blocarea tranzacționării cu certificatele de carbon.

Sunt “interese naționale” care nu au fost apărate cum se cuvine pentru că, în primul rând, nu a fost apărat “interesul național major” – anume efortul de a face din România un stat echilibrat și de a-l împinge spre prosperitate. Teamă și neputință – acesta este tabloul zugrăvit de analiști.

În aceste condiții, ce cădere de a vorbi de interesul național mai au cei care trebuia să-l apere și nu au făcut-o?

Comentariile cititorilor la articolul amintit admit că România nu a făcut ceea ce trebuie făcut, dar descriu și frustrarea de a vedea că în locul rațiunii este preferată victimizarea și în locul acțiunii factorilor politici, pasivitatea. Că nu avem ceva politici “agregate”, “consolidate”.

Un tur de orizont al lucrurilor care s-au întâmplat în ultimele două luni prin Europa ajută comparația.

Finlanda a șocat piețele financiare cerând garanții directe pentru partea sa din împrumutul de salvare acordat Greciei de către Uniunea Europeană. Finlanda nu a procedat poate corect, dar a invocat interesul cetățenilor ei.

Mai la sud, francezii nu mai acuză voalat, ci direct publicațiile financiare și analiștii din Statele Unite că încearcă să mute criza la băncile franceze încărcate de expunerea pe țările foarte îndatorate ca Grecia sau Portugalia. Este de înțeles. O eventuală scădere a ratingului ar costa Franța 5 miliarde de euro pe an în plus de cheltuieli suplimentare din cauza dobânzilor.

Turbulențele financiare care cuprind din nou lumea occidentală acutizează accesele de naționalism, iar statele încearcă prin orice mijloace să se protejeze și să-și promoveze interesele. Ce face în aceste condiții România? Ca să vezi preocuparea, vezi mesajele celor plătiți să reprezinte țara în străinătate, vectorii care ar trebui să pună interesele românești în străinătate în poziția de câștig – diplomații. Ei tocmai au avut reuniunea anuală.

Ce a rezultat? Vreun bilanț al celui mai prost an din punctul de vedere al relațiilor externe cu Uniunea Europeană – eșecul Shengen, lovitura Spaniei, pierderea posibilității de a vinde certificatele de carbon, tăierea fondurilor UE? Nu. Vreo definire a intereselor României pentru următorul an? Nici.

Aici nu se vorbește despre interesele țării, ci despre teorii internaționale. Federalizarea Europei? Bun. Dar ar fi în interesul național al României să existe o “Europă cu două viteze” – scenariul pe care, cel puțin până în acest moment, pare să-l întruchipeze “federalizarea”? Și-a pus cineva din România această problemă?

Încă o dată trebuie pusă întrebarea: cine definește interesul național? Așa cum stau acum lucrurile și cum au stat de altminteri mereu în România pare normal să spunem că Parlamentul, ca organism legislativ ales. Dar uitați-vă la actele normative adoptate de Parlament în ultimii ani: majoritatea sunt ordonanțe sau ordonanțe de urgență ale Guvernului.

“Interesul național” este definit în zona realismului politic drept “ultimul cuvânt al politicii”. Cine are atunci “ultimul cuvânt în politică” să știm, așadar, cine trebuie aplaudat pentru succes și cine amendat pentru eșec? “Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană România și-a uitat angajamentele față de UE”, spune fostul ministru de externe Teodor Meleșcanu.

Altfel spus, și-a abandonat o parte din interesul național, acela de a însemna o voce credibilă în Uniunea Europeană. Unde a fost Parlamentul?

“Din păcate, nici Parlamentul nu a avut reacții adecvate”, admite Meleșcanu, actualmente senator.

Marți ministrul muncii Sebastian Lăzăroiu și cel de externe Teodor Baconschi au fost chemați la Comisia de muncă a Camerei Deputa­ților să dea explicații în legătură cu situația muncitorilor români din Spania.

Ce a ieșit a fost o confruntare deschisă între ministrul muncii și deputații opoziției în care au intervenit apoi și europarlamentarii: cine a apărat mai mult interesul românilor din Spania.

Pentru Vladimir Pasti, profesor la Facultatea de Științe Politice și Administrative, interesul național este interesul populației, iar cum populația este reprezentată de deputați și senatori, instituția care ar trebui să definească interesul național este Parlamentul.

“Problema este că Parlamentul nu s-a ocupat de politica externă. În Parlament nu prea se văd interpelări la adresa ministrului de externe, dimpotrivă, comisiile de specialitate urmăresc politica dictată de Ministerul de Externe. Acum singura politică externă a autorităților române este de a absorbi voturi de la românii din străinătate și de a câștiga legitimitate de la instituțiile externe pentru politica internă. Iar acum singurul care dictează în materie de relații externe este președintele, deși nu am văzut ca el să aibă o politică externă.”

Dacă președintele dictează politica externă, cum spune Pasti, atunci el a suferit pe acest teren și cea mai mare înfrângere a sa, anume “eșecul Schengen”, după cum afirmă profesorul Stelian Tănase.

Cititorii www.zf.ro au comentat articolul de miercuri “România a încasat patru lovituri în politica externă, dar diplomații ei vorbesc despre teorii internaționale”, continuat astăzi dintr-o altă perspectivă în care ZF constată lipsa de orizont a politicii externe după aderarea la UE în 2007:

val

Ca specialist în sfera socio-umanului, îmi permit să enumăr câteva cauze care îmi apar ca fiind mai importante, în această perspectivă: – calitatea extrem de scăzută a competențelor decizorilor politici actuali (mai ales cei <40 de ani), în toate partidele; – prevalența copleșitoare a vectorilor de influență non-profesionali, de ordin subiectiv; – incapacitatea și chiar refuzul structurării direcțiilor strategice durabile transpartinice (doctrina națională); – suficiență și superficialitatea în standardele personale de performanță profesională.

BR

Mă mir că ne-au înghițit până acuma. Fiindcă nu numai țiganii ne fac probleme, ci și toți “șmecherii” care “s-au ajuns” prin țări străine. Iar mai ales imaginea pe care o promovăm prin clasa noastră politică e dezgustătoare.

giuseppe

Avem temele nefăcute, eșecurile astea, paradoxal sunt bine-venite, trebuie să muncim, să ne schimbăm atitudinea, ușor, ușor se poate… uitați-vă la Bac.

16

Aceste involuții ale statutului României în plan extern sunt consecința neînțelegerii de către conducătorii noștri a modului de funcționare a instituțiilor europene și a spiritului construcției europene. Integrarea în UE înseamnă o șansă de conectare cu un sistem politic și economic mult mai bine pus la punct decât cel românesc. În acest moment, garnitura de conducere este în mod evident depășită de sarcina conectării României la Europa, pe toate planurile.

adnl

Nu are nimeni ceva cu România, doar că nu avem nicio strategie coerentă și lumea s-a cam săturat să se tot roage de noi să facem ceva.

Subiecte #federazare#interes național