La prima vedere, totul pare plicticos de asemanator cu toate povestile despre Orientul Mijlociu vehiculate in ultima vreme.
“Libia ar putea fi prima tara araba care dispune de cele mai periculoase arme de distrugere in masa. Stim cine lucreaza cu libienii, cine ii ajuta, stim ca exista experti irakieni care se afla in aceasta tara si este posibil ca aceste activitati sa fie finantate cu capital saudit, cu colaborarea Pakistanului si a Coreei de Nord”, declara toamna trecuta premierul israelian, Ariel Sharon. La sfarsitul lunii trecute, subsecretarul de stat american John Bolton avertiza ca SUA suspecteaza ca Libia ar recruta oameni de stiinta irakieni care au lucrat inainte pentru Saddam Hussein, ca sa dezvolte acum arme de distrugere in masa. Iar cercul se inchide cu o relatare a unui ziar saudit dupa care Saddam Hussein insusi s-ar fi refugiat in Libia, avand in vedere faptul ca liderul opozitiei libiene, nepot al regelui Idris detronat in 1969, le-a comunicat fortelor americane ca la 10 aprilie, un avion particular libian a transportat un grup de irakieni de la Damasc la Tripoli.
S-ar zice ca plictiseala unor astfel de stiri e mai buna decat nimic, daca ne luam dupa nedumerirea exprimata, anul trecut, de niste pasionati de politica externa pe un forum de discutii de pe Internet. “Stie cineva ce s-a intamplat in Libia in ultimii ani? Imi amintesc ca Muammar Gaddafi, dictatorul libian, era un fel de Saddam al anilor ’80 si cea mai importanta amenintare terorista pentru Vest inainte de 11 septembrie 2001. Ce-i cu el acum, a imbatranit si s-a cumintit? Ce s-a intamplat cu zecile de tabere de antrenament pentru teroristi? Nu mai are clienti acum ca a cazut Uniunea Sovietica?” scria un participant la forum. I s-a raspuns ca sanctiunile economice impuse Libiei de ONU si mai ales de SUA dupa atentatul de la Lockerbie din 1988, soldat cu prabusirea unui avion Pan Am si moartea a 270 de oameni, au reusit sa sperie si sa izoleze Libia. “E interesanta comparatia cu Irakul, unde sanctiunile nu l-au putut determina pe Saddam Hussein sa se orienteze spre o politica mai deschisa si sa incerce sa-si reformeze regimul”, reflecta cel care dadea raspunsul.
Si totusi, stirile recente despre Libia ca loc de eventual adapost pentru Saddam si spatiu de continuare a politicii sale nucleare raman plicticoase, pentru ca ele nu reflecta decat cliseele politicii americane fata de statele incluse in celebra “Axa a raului” (Iran, Irak, Coreea de Nord) si cele care graviteaza in jurul ei (Libia, Siria, Sudan) – toate sponsorizeaza terorismul international, toate au la conducere un “dictator brutal” si toate se incapataneaza sa fabrice arme de distrugere in masa. E adevarat ca, in ceea ce il priveste pe colonelul Muammar Gaddafi, n-a lipsit nici un argument care sa poata fi bifat in sensul portretului de “dictator brutal”: a venit la putere printr-o lovitura de stat militara, si-a urmarit si ucis opozantii inclusiv in strainatate, a oferit sprijin moral si material mai multor grupari teroriste decat oricare alt lider arab, de la miscarea palestinainului Abu Nidal si pana la Armata Republicana Irlandeza sau separatistii basci din ETA, iar orice calator prin Tripoli e naucit de portretele imense din oras ale Conducatorului, insotite de chemari la lupta revolutionara si de reflectii despre misiunea istorica a Libiei.
Apa Perrier pentru irigatii
Comparatia cu Saddam poate fi impinsa mai departe cu usurinta de oricine ia drept criteriu pentru calitatea de dictator aplecarea spre constructii megalomanice. Gaddafi n-a construit palate, ca Saddam, preferand in mod ostentativ ca, in amintirea originilor sale umile, ca fiu al unei familii de beduini, sa foloseasca in chip de locuinta personala un cort, pe care il ia cu el si-l instaleaza inclusiv in vizitele oficiale in strainatate. In schimb, cel mai mare proiect al sau, nefinalizat nici azi, dateaza din 1984 si are in vedere construirea unui sistem gigantic de irigatii, cunoscut ca “Marele Rau facut de om” (in engleza e “Great Man-Made River”, ironizat de unii ca “Mad-Man River”, adica “Raul Nebunului”), in valoare estimata de 25 miliarde de dolari. Ideea era ca rezervele subterane de apa din sudul extrem al tarii, de sub desert, sa fie aduse la suprafata si pompate ca sa irige coasta mediteraneana a Libiei, din nord, apoi dirijate in vest, spre Tripoli, si spre est, spre Benghazi.
Desi expertii au afirmat ca a aduce apa din sud pentru nord e la fel de costisitor ca si cum ai folosi pentru irigatii sticle cu apa Perrier, temeiul economic al intreprinderii nu le-a scapat: in afara de excentricitatea si de orgoliul lui Gaddafi, acest proiect trebuia sa simbolizeze independenta Libiei fata de orice embargou economic extern. Nu e de mirare ca presa americana a inceput sa publice articole unde se spunea ca sistemul de irigatii disimuleaza de fapt constructia unui complex de tuneluri pentru accesul mai usor al trupelor libiene in cazul unui conflict militar cu Egiptul, Ciadul sau Tunisia, avand in vedere ca astfel de conflicte s-au intamplat destul de des din 1969 incoace, de cand colonelul a preluat puterea.
Dincolo insa de incadrarea in specia “dictator brutal”, din ce in ce mai multi analisti incearca sa remarce acum ceea ce il diferentiaza pe liderul libian de alti sefi de regimuri autoritare din statele arabe sau africane. De fapt, arabe sau africane? E un punct bun de plecare: Libia e separata de Africa Neagra de un intreg desert, libienii sunt in proportie de 97% musulmani suniti, iar modul lor de viata reflecta mai curand etosul mediteranean, cu dupa-amieze pierdute in cafenele si placerea de a trai bine; totusi, Gaddafi s-a infatisat in ultimii ani drept conducatorul unei natiuni militante si aprige, cu misiunea nobila de a realiza unitatea continentului african, distrusa de puterile coloniale atunci cand au trasat granite arbitrare pe harta lui.
El insusi se vede acum drept posibilul lider al Uniunii Africane, alianta care a succedat in 1999 Organizatiei Unitatii Africane. Dupa ce a incercat ani la rand sa se evidentieze ca un alt Nasser, artizan al unitatii pan-arabe si erou al luptei musulmanilor impotriva Occidentului si a Israelului, obiectivul lui s-a schimbat, iar viziunea i-a evoluat: dupa cum spune in interviurile pretioase pe care le da, epoca natiunilor a trecut, iar acum globalizarea impune unificarea continentului african, dupa modelul Uniunii Europene, cu o federatie de state, un spatiu economic comun si o moneda unica. Pe ce se bazeaza aceste ambitii de putere ale colonelului? Simplu: pe bani.
Creditorul Africii
Vizitele lui in tarile africane se desfasoara cam dupa acelasi tipic: liderul libian vine, cum s-a intamplat acum un an in Malawi si in Swaziland, cu avionul lui personal, cu doua Boeinguri 707, inca doua avioane de transport si eventual un vapor cu carcase de oaie, iar suita lui se compune din 600 de oameni – personal de securitate (intre care garzile lui de corp, exclusiv femei), un spital mobil, autobuze cu armament si echipamente de bruiaj al retelelor locale GSM. Uneori, vizitele sunt neanuntate, iar din limuzinele decapotabile ale lui Gaddafi intrate triumfal in capitala tarisoarei respective li se arunca localnicilor bani (pentru vizita in Malawi, presa a scris ca au fost 6 milioane de dolari).
Cat priveste discursul, si el e cam la fel: unitatea Africii se va realiza in ciuda opozitiei puterilor occidentale, care ravnesc in continuare la petrolul si la resursele minerale ale continentului negru. Intotdeauna, discursul e sustinut cu argumente materiale mult mai solide decat bani aruncati din limuzina: de ani de zile, colonelul a sprijinit cu bani si cu petrol numeroase state sarace ale Africii, din care unele au ajuns sa depinda in mod exclusiv de ajutorul libian. Luna trecuta, presedintele Robert Mugabe a venit din Zimbabwe sa-i ceara umil o pasuire la plata datoriilor pentru un acord de livrare de petrol in valoare de 360 milioane de dolari. Zimbabwe n-a putut nici sa achite datoria si a si ramas fara furnizori de petrol, aflandu-se intr-o criza energetica grava.
Dupa ce a fost multa vreme unicul sustinator economic al regimului lui Mugabe, Gaddafi a inasprit acum tonul si i-a solicitat lui Mugabe sa ofere drept garantii, pentru continuarea livrarilor de petrol, unele din activele cele mai pretioase ale indatoratei tari: facilitatile de procesare si depozitare a petrolului de langa Harare si conducta petroliera cu punctul de pornire intr-un port din Mozambic si cel de sosire in orasul zimbabwean Mutare. Numele par comice, dar locurile sunt importante: daca ar capata controlul asupra acestor facilitati, Gaddafi ar putea furniza mult mai usor petrol altor tari din sudul si centrul continentului – Zambia, Malawi, Botswana, Swaziland, R.D.Congo si Mozambic – ceea ce i-ar permite sa se apropie mai mult de visul lui de a conduce continentul intr-o buna zi.
Viziunea pan-africana a colonelului, absolut unica pe ansamblul liderilor de pe continent, nu e fara justificare economica: la o populatie de aproape sase milioane de oameni, Libia are cel mai mare venit pe cap de locuitor din Africa – 7.000-7.500 de dolari, laudabil pentru o tara unde acum 40 de ani, principala resursa era fierul vechi de la tancurile abandonate dupa razboi. In 2000, veniturile din exportul de petrol si gaze au atins 11,6 miliarde de dolari, iar rezervele confirmate de titei ale Libiei se ridica la 30 de miliarde de barili, reprezentand 3% din totalul mondial.
Orice jamahirie trebuie sa aiba o racheta
De la inaltimea acestor argumente, colonelul si-a permis sa priveasca intotdeauna de sus lumea si sa aiba de acolo o perspectiva inaccesibila altora. Cand l-a inlaturat de la putere pe regele Idris, la 1 septembrie 1969, avea deja planuri mari pentru tara sa, dar banii din petrol l-au ajutat sa-si slefuiasca viziunea. Mai intai, ca in orice revolutie care se respecta, a nationalizat exploatarile de petrol, apoi a inceput sa foloseasca banii pentru investitii sociale: conform Time, numai in 1976, din veniturile totale ale statului, de 10 miliarde de dolari pe an, 5 miliarde erau alocate pentru programe de irigatii si infrastructura, 2 miliarde pentru programe de asistenta sociala si locuinte, iar serviciile medicale au ramas si azi gratuite.
Treptat, colonelul si-a cristalizat o teorie proprie – “a treia teorie universala”, publicata in mai multe volume incepand din 1977, care sustine ca acolo unde marxismul si capitalismul au esuat, exista o a treia cale victorioasa (nici o legatura cu “a treia cale” social-democrata), bazata pe principiile islamice (desi nu e vorba de fundamentalism, ci mai curand de o pietate fata de un soi de “Fiinta Suprema”, poate si pentru a face ca teoria sa prinda si in afara lumii musulmane) aplicate unei oranduiri apropiate de economia naturala si de societatile primitive.
Cel mai mic fiu al unor beduini nomazi, Gaddafi a primit educatie religioasa in copilarie, pe care n-au reusit s-o ingroape, mai tarziu, nici studierea marxismului la universitate, nici cariera militara inceputa in calitate de complotist impotriva monarhiei. Astfel se explica insistenta cu care vorbeste mereu despre intoarcerea la natura si la o societate primitiva si acesta e temeiul teoretic al formei de “democratie originala” inventate de Gaddafi – jamahiria, un fel de republica populara unde puterea e detinuta drect, nu prin reprezentanti, de niste consilii ale poporului (el, de altfel, desi exercita puterea suprema in stat, nu detine nici o functie oficiala). Ciudatenia “jamahiriei” i-a determinat pe multi analisti sa asimileze gresit gandirea lui Gaddafi ba cu socialismul islamic de tip egiptean, ba cu comunismul, ba cu islamismul pur si simplu. Pe aceiasi analisti i-a mirat, in consecinta, de ce Gaddafi a fost detestat de-a lungul vremii, din motive ideologice, si de Saddam Hussein, si de multe grupari fundamentaliste, si de unii lideri din lumea comunista.
Si mai rau e ca replicile sale provocatoare rostite de-a lungul vremii (“Suntem capabili sa distrugem America si sa-i rupem si nasul”, “Soldatii americani ar trebui sa fie dusi la taiere ca mieii – doar e permis sa mancam carne de miel”) i-au facut pe multi ziaristi sa-l creada nebun si sa nu-l mai ia in serios. E de ajuns doar de amintit ce senzatie a facut difuzarea de catre BBC, in 1999, a stirii ca Gaddafi a inventat o masina numita “Racheta Jamahiriei”, cu mai multe airbag-uri in interior si cu caroseria in forma de racheta, ca pentru a simboliza dorinta de securitate a cetatenilor libieni, care fabrica astfel de rachete pasnice atunci cand altii se inarmeaza cu rachete de razboi.
Dar si fara masina, vesmintele sale excentrice, operatia de implant de par, presupusa lui homosexualitate sau, dimpotriva, aventurile galante cu femei au devenit mai importante pentru presa decat o politica pe care nu o mai intelegea prea multa lume, fie si numai fiindca se schimba repede: Egiptul sau Uniunea Sovietica au devenit pe rand prieteni sau dusmani, locul Libiei a fost ba in lumea araba, ba in Africa, iar de la gazduirea lui Abu Nidal sau a luptatorilor IRA s-a trecut brusc la arestarea teroristilor si la solidarizarea cu poporul american greu incercat de momentul 11 septembrie.
De-a soarecele si pisica
Ceea ce nu multa lume a stiut e ca in toti anii de sanctiuni americane impotriva Libiei, incepand din 1986, prima preocupare a colonelului a fost de a face bani – si nu din trafic cu arme si droguri, ci prin investitii cat se poate de serioase in economia occidentala. In calitate de presedinte al celei mai mari companii libiene de investitii – LAFICO (Libyan Arab Foreign Investment Company) – Gaddafi dispunea de un portofoliu de 6 miliarde de dolari in 2001, atunci cand a apelat la printul saudit Alwaleed bin Talal, si el miliardar, ca sa-i dea ceva idei de plasamente. Cei doi au convenit sa cumpere impreuna un hotel la Tripoli, iar Gaddafi a investit 22 de milioane de dolari pentru o cota de 13% in lantul de hotel al printului, Middle East Hotels.
Mohamed Ali Elhuwej, managerul de investitii al lui Gaddafi, avea sa declare presei occidentale ca a pus la punct un sistem de a face investitii care sa nu atraga atentia autoritatilor americane: cumpararea de pachete minoritare de actiuni, infiintarea unor companii “scoica”, pentru disimularea originii actionarilor, si actionariatul incrucisat au fost cateva din metodele folosite. Elhuwej a calificat aceste metode drept “inginerii financiare” (dar nu cu sensul peiorativ din romaneste).
La finele anului 2001, portofoliul total investit era de 8 miliarde de dolari, incluzand un pachet de 5% la Banca din Roma, a patra mare banca italiana, un miliard de dolari in proprietati imobiliare in Marea Britanie, pachete de actiuni in 72 de companii din peste 45 de tari, pachete de actiuni in peste 100 de banci cu activitate inclusiv in SUA (conform regimului sanctiunilor, americanii care fac afaceri cu Tripoli risca zece ani de inchisoare si amenzi de pana la 250.000 de dolari).
Ziaristii au comentat ca modul cum Gaddafi s-a jucat cu autoritatile americane de-a soarecele si pisica, cumparand actiuni la companii de sub nasul acestora, dovedeste cat de usor pot circula banii teroristilor. Dar n-a fost vorba neaparat de o actiune de sfidare a Americii, ci de incercarea de a continua o politica de investitii inceputa din anii ’70: in 1976, colonelul a cheltuit 415 milioane de dolari pentru aproape 10% din actiunile companiei italiene Fiat, pe care Giovanni Agnelli, seful Fiat, avea sa le rascumpere in 1986 platindu-i libianului 3,1 miliarde de dolari.
Pe de alta parte, companiile europene au parut a se sinchisi prea putin de unde vin banii, atata vreme cat au venit: la ora actuala, Libia are parteneriate cu unele din cele mai mari banci europene, intre care HSBC Holdings (“bratul bancar” al LAFICO, Libyan Arab Foreign Bank, detine 25% din British Arab Commercial Banck, detinuta in proportie de 47% de HSBC). Alte investitii mentionate de Elhuwej sunt o cota de 45% din Olilinvest Group din Olanda, actionarul majoritar al companiei petroliere Tamoil Italia, 6% din Groupe ONA, cea mai mare firma marocana, 16% din Olcese SA, compania textila italiana care produce pentru Lacoste si Benetton, precum si 48% din Corinthia Palace Hotel, un lant maltez de 18 hoteluri in Republica Ceha, Gambia, Ungaria, Malta, Portugalia, Tunisia si Turcia.
Poate ne vedem in 2010 pe stadion
Elhuwej precizeaza ca, pe masura ce regimul sanctiunilor s-a relaxat (ONU a ridicat sanctiunile comerciale impotriva Libiei in 1999), strategia de investitii a lui Gaddafi a devenit mai ambitioasa, iar pachetele de actiuni detinute la companii straine au devenit mai mari, iar mediatizarea achizitiilor a crescut. In ianuarie 2002, LAFICO a cheltuit 21 de milioane de dolari pe 5% din actiunile clubului de fotbal Juventus Torino, cota care ulterior a crescut la 7% si s-au vehiculat si zvonuri despre achizitii similare la cluburile PAOK Salonic si chiar FC Liverpool.
Ofensiva mediatica a lui Gaddafi continua cu aruncarea in joc a copiilor sai, cu totii oameni de afaceri aproape complet occidentalizati. Al-Saadi, unul din fii, e fotbalist si, dupa ce a sperat sa joace la Liverpool sau la Manchester, a semnat acum cateva zile un contract pe un an cu clubul italian Perugia; prin el, Gaddafi tatal spera nu numai sa cucereasca bunavointa microbistilor din Vest, dar sa impuna in lume ideea ca Libia merita sa organizeze Cupa Mondiala la fotbal din 2010, pentru care e gata sa plateasca 6 miliarde de dolari. Aisha, singura lui fiica din cinci copii, prezinta o alta imagine a tarii ei: frumoasa, isteata si tare la discursuri, il insoteste deja pe tatal ei in misiuni diplomatice in strainatate, iar unii comentatori sustin ca ea ar putea fi desemnata de colonel sa fie prima femeie presedinte al unui stat arab, atunci cand el va renunta la putere.
Si pe plan intern se intampla lucruri mari, incepand de luna trecuta: autoritatile au un plan de 35 de miliarde de dolari pentru modernizarea economiei tarii, dintre care 7 miliarde vor fi alocati numai pentru dezvoltarea turismului, sursa importanta de venituri dupa incetarea embargoului. Pentru planul sau, Gaddafi l-a pus prim-ministru pe ministrul economiei, a tinut discursuri despre posibilitatea privatizarii unor sectoare si despre faptul ca investitorii straini sunt bineveniti. Primele venite vor fi, dupa estimarile analistilor, companii petroliere ca TotalFinaElf, Repsol sau Wintershall, care au avut contracte anterior in Libia sau care au scontat sa ia locul companiilor americane pe perioada sanctiunilor.
Una peste alta, Gaddafi face acum tot ce poate ca sa demonstreze americanilor ce pierd continuand sa aiba o atitudine ostila fata de Libia – caci Marea Britanie sau Franta, care au rupt si ele relatiile cu Libia in anumite epoci, au acceptat deja despagubiri pentru actele teroriste care s-au intamplat din vina Libiei pe teritoriile lor. Acum, colonelul a acceptat sa plateasca despagubiri pentru Lockerbie, estimate deocamdata la 2-3 miliarde de dolari, dar ceea ce ii retine pe americani de la a ridica sanctiunile este faptul ca regimul de la Tripoli refuza sa-si asume deschis raspunderea fata de atentatul din 1988.
Diplomatii europeni critica deja inflexibilitatea americanilor, accentuand ca acestia ar trebui sa vada mai curand pozitia constructiva a lui Gaddafi fata de terorism dupa 11 septembrie decat sa se raporteze la un trecut deja depasit. Iar atitudinea fata de Libia e un motiv in plus de dezacord al Europei cu SUA; caci daca americanii spun “cine nu e cu noi e impotriva noastra”, europenii prefera sa admita mai curand ca, in vremurile tulburi de azi, e mai sanatos sa consideri ca dusmanul dusmanului tau iti poate fi, in fond, prieten.
Un eveniment cat se poate de ilustrativ pentru psihologia lui Muammar Gaddafi a fost vizita la Tripoli a premierului italian Silvio Berlusconi, in octombrie 2002. Desi a fost prima vizita de acest fel intreprinsa de un lider european in ultimii douazeci de ani, Gaddafi a facut tot posibilul sa-l faca pe Berlusconi sa se sima prost, mai ales ca una din temele cele mai spinoase de discutie era cererea Libiei ca Italia sa plateasca reparatii pentru victimele razboiului colonial din 1911, in urma caruia Libia a devenit teritoriu italian. In mod deliberat, garzile lui Gaddafi i-au tinut pe numerosii ziaristi veniti cu Berlusconi departe de locul unde cei doi urma sa se arate publicului impreuna, astfel incat, priviti de departe, sa iasa in evidenta diferenta dintre un Gaddafi inalt, maiestuos si dominator, in roba sa de purpura si toca asortata, si un Berlusconi care parea mic si meschin pe langa liderul libian. Mai departe, desi ziaristii asteptau sa li se comunice lucruri serioase despre chestiunea despagubirilor, au fost condusi cu pompa la vechea locuinta a lui Gaddafi din suburbiile sudice ale capitalei, la Bab el-Azziziya, sau mai bine zis la ceea ce a mai ramas din ea dupa bombardamentele americane din 1986 care au distrus-o. Printre ruinele conservate cu grija au aparut fotomodele din toata lumea, participante la un concurs de frumusete; acestea au monopolizat interesul publicului, dar si al lui Gaddafi, care nu s-a mai sinchisit deloc de invitatul sau italian pana seara tarziu, ba chiar la un moment dat s-a zvonit ca Berlusconi a si luat avionul spre Roma. Liderul libian le-a invitat pe fete la el in cort, unde le-a povestit ce s-a intamplat in 1986 si cum in bombardamente a pierit si fiica sa adoptiva in varsta de un an si ceva. Reprezentanta SUA la concurs, impresionata, a inceput sa planga, ceea ce l-a facut pe Gaddafi sa devina deosebit de gentil; a mai invitat-o si in zilele urmatoare, i-a facut cadou cartea sa despre teoria revolutiei si, spre incantarea americancei naive de 19 ani, s-a purtat cu ea de parca ar fi fost prieteni vechi. Analistii au interpretat tot acest comportament drept o razbunare extrem de subtila atat fata de SUA, care au refuzat constant sa renunte la sanctiunile economice fata de Libia pe motiv ca Gaddafi nu plateste despagubiri pentru victimele atentatului de la Lockerbie, cat si fata de fosta putere coloniala Italia, care a refuzat la fel de constant sa plateasca Libiei despagubiri pentru agresiunea din 1911. crenguta.nicolae@zf.ro