Cine va primi în 2012 Nobelul pentru literatură? Cine, însă, nu-l va mai primi niciodată? Marii scriitori pe care Premiul Nobel i-a ratat! Autori cu o operă tradusă în zeci de țări și zeci de limbi, iubiți de cititori și intrați în conștiința criticii, au fost ignorați ori uitați de juriul faimos. Despre ei s-ar putea spune, cu umor amar, că au avut lipsa de înțelepciune să dispară înainte să-i remarce juriul suedez.
Lista ratărilor este lungă, atât de lungă, încât regretatul Laurențiu Ulici a realizat în 1988 o carte mai mult decât semnificativă – “Nobel contra Nobel”, propunând pentru laureatul din fiecare an o alternativă. Și în ultimii ani se pot consemna destule ratări spectaculoase, căci autorii sunt și ei ființe pieritoare, la nemurire au șanse doar cărțile lor, iar premiul se decernează doar autorilor în viață. Am ales cinci autori dispăruți în ultimii ani, ca dovadă.
Mexicanul Carlos Fuentes (foto) a dispărut dintre noi în mai 2012, lăsând o operă vastă. Este cazul de autor fără noroc la Nobel, fără noroc și la cititorii români, fiindcă, deși tradus cu multe cărți (romane, proză scurtă, memorialistică), nu a trecut bariera spre publicul larg, așa cum s-a întâmplat cu atâția prozatori sud-americani. Va avea parte de o recunoaștere postumă? Va intra într-un con de umbră?
Argentinianul Ernesto Sabato ne-a părăsit în 2011, chiar în febra pregătirilor pentru a-i sărbători centenarul. Era consacrat de câteva decenii, iar mesajul cărților și implicarea sa civică îl recomandau cu asupra de măsură. La noi s-a bucurat de o receptare cum puțini autori au declanșat-o, cu reverberații în conștiința scriitorilor, dovadă impresionanta “Scrisoarea deschisă” publicată de Norman Manea în “Vatra” (20 martie 1984). Ernesto Sabato intră, împreună cu Jorge Luis Borges, Adolfo Bioy Casares și Julio Cortázar, în “cvartetul” marilor scriitori argentinieni ocoliți de Nobel.
Olandezul Harry Mulisch s-a stins în 2010, dar capodopera sa “Descoperirea cerurilor” (1992) fusese declarată în 2007 cel mai bun roman olandez din toate timpurile. Scriitorul nu a avut impact la noi, deși i-au fost traduse trei romane, înainte și după 1989, apărute la Editura Univers: “Atentatul” (1978), “Diamantul” (1988) și “Siegfried. O idilă neagră” (2008). Cum să impui un autor, dacă-i traduci un roman la interval de zece ori douăzeci de ani? Și, mai ales, dacă nu-i publici marea carte?
Sârbul Milorad Pavić a plecat discret, în 2009, la o lună după ce a împlinit 80 de ani. Este autorul care a aruncat romanul în secolul XXI, inventând formule narative uluitoare: roman în formă de dicționar sau de clepsidră, construit pe o convenție insolită – cuvinte încrucișate, cărți de tarot sau zodiac. “Dicționarul khazar. Roman-lexicon în 100.000 de cuvinte” a devenit text fundamental studiat în universități, reper în evoluția ficțiunii. La noi are deja un public avizat și fidel.
Kirghizul Cinghiz Aitmatov ne-a părăsit în 2008, chiar în anul când se pregătea serios propunerea lui pe lista candidaților la Nobel. Cu o jumătate de secol în urmă publicase “Geamilia”, care a cucerit mapamondul, în 1980, romanul “O zi mai lungă decât veacul” îl propulsa iarăși în prim-plan. O longevitate literară ieșită de comun l-a ajutat să creeze câteva opere târzii impresionante – stă mărturie “Stigmatul Casandrei”. Semnificațiile și reflecțiile cărților sale justificau pe deplin nobelizarea.
Dar există și alte drumuri închise pentru următorii ani. Privind listele laureaților, se poate observa că poeții primesc tot mai rar premiul. Dacă laureatul din 2011 a fost un poet, este puțin probabil ca în anii următori să fie ales tot un poet, dacă a fost un scriitor nordic, este puțin probabil ca premiul să rămână în Scandinavia. Dar Sofi Oksanen, o tânără autoare finlandeză, care și-a adjudecat premii peste premii, din panoplie lipsindu-i doar Nobelul, a intrat deja pe lista candidaților.
Așa că se poate ghici a doua lege nescrisă: Juriul Nobel privește contextual și judecă în funcție de alegerile anterioare, de spațiul cultural din care vin autorii.